Un exemplu de bună practică – Orheiul Vechi (Republica Moldova)

Pentru turiștii din Romania, zona Orheiului, aflată la mică distanță de Chișinău, capitala Republicii Moldova, are rezonanțe arhaice și mitice, fiindcă amintește de romanele lui Sadoveanu. La fel ca în vremea scriitorului moldovean și probabil ca în aceea a lui Ștefan cel Mare, ținutul e brăzdat de apa Răutului care curge molcom printre dealuri pentru a se vărsa nu departe de Orhei în Nistru. Diferența este că acum avem o localitate pitorească- Orheiul-Vechi și un oraș mai nou Orhei. Denumirea Orheiul-Vechi se referă la o rezervație naturală și culturală în care se gasesc mai multe sate, monumente istorice și naturale, un loc care are multe de oferit și pe care îl putem vizita cu mașina sau pe jos, în niciun caz cu autocarul din cauza drumurilor înguste.

Orheiul este un exemplu de bună practică, fiindcă admintratorii rezervației au reușit să îmbine atracțiile culturale (arhitectură medievală și vernaculară) cu cele prin care au atras iubitorii de natură și drumeții. Au reconstituit unele dintre vechile monumente distruse de administația sovietică (bisericile și schiturile rupestre), au pus în valoare arhitectura vernaculară și peisajul pitoresc și nu în ultimul rând să ofere turiștilor o atmosferă plăcută și activități variate.

Câteva date istorice

Este necesar să amintim câteva date istorice, deoarece loc are pentru români mai mult o rezonanță istorică, decât turistică. Orheiul Vechi – localitatea pe care o propunem ca un exemplu de bună practică în păstrarea șI valorificarea potențialului variat al unei zone, este și o excelentă destinație turistică. E un loc cu istorie veche aflat în zona de est a Europei, la confluenţa a mai multor tipuri de civilizaţii. antice şi medievale, sedentare şi nomade, orientale şi occidentale, creştine şi musulmane. Întreaga zonă a fost declarată rezervație naturală și culturală și este propusă pentru a fi înscrisă din anul 2015 pe lista patrimoniului UNESCO. Din punct de vedere geografic, partea centrală a Rezervaţiei reprezintă un amfiteatru de o rară frumuseţe, format de malurile înalte ale cursului sinuos al Răutului, un adevărat defileu care întruneşte condiţii remarcabile de apărare.

Întemeiat probabil în secolul al XIII, Orheiul oferă amatorilor de situri istorice cel puțin patru straturi de civilizație. O civilizatie geto-dacică până în feudalismul timpuriu, o perioadă marcată de stăpânirea Hoardei de Aur, alta medievală dominate de personalitatea lui Ștefan cel Mare și o ultimă perioadă sec.XIXlea, început de secol XX, epoca schiturilor rupestre și a arhitecturii sătești tradiționale. Cucerit în prima jumătate a secolului al XIV de tătari (epoca Hoarda de Aur), localitatea care exista deja devine oraș și primește denumirea Shehr al-Jadid. Era un oraş oriental, cu două caravan-seraiuri, moschee, în partea de est − băi publice şi alte facilităţi. Apoi, Ștefan cel Mare costruiește o cetate care va fi și ea părăsită. Perioada de maximă dezvoltare a Orheiului moldovenesc este atinsă în a două jumătate a secolului al XV-lea.

Privelişte asupra satelor de pe zidurile cetăţii

Cetatea se dezvoltă și construcțiilor de apărare li se adaugă Palatul Pârcălabului și două biserici. Va fi însă părăsită la în secolul al XVIlea și o nouă așezare este întemeiată la 15 km distanța tot pe malul Răutului. Locuitorii din jurul cetății au primit de la Ștefan cel Mare multe privilegii, întreg ținutul beneficiind ca și Vrancea de o anumită independență. Ei au fost răzeși (oameni liberi), soldați care apărau granița. După abandonarea cetății medievale, în zonă continua să existe satele de răzeși, oameni foarte dârji și care și-au apărat mereu dreptrile moștenite de la strămoșii din vremea lui Ștefan cel Mare.

Atracţii turistice

Arhitectura medievală

Perioada dominației Hoardei de Aur. Când moldovenii ajung pe teritoriu de azi al Orheiului, orașul tătărăsc Shehr al-Jadid fusese deja părăsit și era o ruină. Alexandru cel Bun și mai târziu Ștefan cel Mare intuiesc valoarea strtegică a zonei, așa că nu se preocupă de ruinele orașului, ci încep construcția unei fortărețe. Construcția nouă se face, așa cum s-a întâmplat adesea în evul mediu pe fundațiile și zidurile vechi.

Baia turcească – vestigiu din timpul Hoardei de Aur, foto: http://orheiul-vechi.kurama.xyz/patrimoniu-cultural/arhitectura-medievala/

Din perioada Hoardei de Aur s-a păstrat, până în zilele noastre, fundamentul şi o parte din peretele unei băi, care era utilată cu calorifere şi cu încălzirea podelelor, cu ventilaţie, apa ajungea aici prin ţevi de lut. Locul a devenit una dintre atracțiile rezervației culturale. Structura arhitecturală și eleemntele păstrate ce permit reconstrucția instalațiilor amintesc de băile romane.

Epoca lui Ștefan cel Mare

Scară care leagă satul Butuceni de mănăstire, Foto: Alexandru Zană

Orașul tătarilor încetează să existe la sfîrşitul anilor ‘60 ai secolului al XIV-lea. Hoarda de Aur se retrage, dar continuă să atace frecvent granițele Moldovei. Orașul tătărăsc rămâne proape jumătate de secol în ruine. Aproximativ în anii ’20 ai secolului al XV-lea pe locul acesteia a apărut o localitate moldovenească – Orhei. Era de fapt o cetate de apărare. Inaccesibilă în mod natural din cele trei părţi, la est era întărită cu două rînduri de construcţii din pămînt şi buşteni de lemn în două rînduri.

Imagine care reconstituie forma cetăţii

Pe flancul stîng în faţa şanţului și valului s-a înălţat un palat din piatră, împrejmuit cu un zid rezistent cu turnuri, loc ce a devenit reședința palatului pârcălabului de Orhei. Începînd cu anii ’70 ai secolului al XV-lea Orheiul devine unul dintre cele mai importante centre de apărare naţională, suprafaţa sa constituie mai mult de 70 de hectare. În această perioadă au fost construite biserici, o mulţime de clădiri şi ateliere pentru meșteșugari. Astăzi în locul unde este oraşul vechi pot fi văzute rămăşiţe ale zidurilor de piatră ale cetăţii, şanţurile şi valurile de apărare, conturul fundațiilor ce amintesc de bisericile și camerele, care în perioada moldovenească erau întrebuinţate ca locuinţe. Stilul de construcţie al cetăţii, ridicată în anii de domnie ai lui Ştefan cel Mare, erau tipice pentru arhitectura construcţiilor de fortificaţie moldoveneşti din această perioadă.

De la Cetatea lui Ștefan la orașul Orhei

La mijlocul secolului XVI, locuitorii orașului abandonează Orheiul Vechi și se mută cu 15 km spre nord-vest, tot pe cursul Răutului, fondând un nou Orhei, orașul de azi. Cetatea din piatră este distrusă, probabil din porunca lui Alexandru Lăpușneanu, dar fusese avariată. Aproape de Nistru e un loc ideal pentru târguri și iarmaroace și devine un oraș prosper. Între anii 1632 și 1635, Vasile Lupu construiește în Orhei catedrala Sf. Dumitru.

Și azi putem admira statuia lui Vasile Lupu, operă a sculptorului Oscar Han, dăruită orașului în 1938, pentru a sublinia legătura dintre oraș și voevodul moldovean.

Arhitectura religioasă

Mergând în rezervația de la Orheiul Vechi aveți ocazia de a vedea un ansamblu de arhitectură religioasă rupestră. Istoria acestor așezăminte este una foarte zbuciumată. Expuși atacurilor necontenite ale tătarilor, călugării profită de relieful carstic și construiesc chilii și schituri în stăncă în locuri greu accesibile. Relieful carstic nu este foarte stabil așa că forma chiliilor se schimbă de a lungul timpului.

Interior biseică, foto: Alexandru Zană

În anul 1816, mănăstirea este desființată și biserica devine biserica parohială a satului Butuceni. Adevărata prigoană începe însă în perioada sovietică. În anul 1947, aceste așezăminte creștine sunt desființate, în 1968 sunt luate și clopotele și duse în Ucraina. Schitul Peștera devine depozit de cereale pentru colhozul din localitate. Viața monahală este reluată în 1996 și prima slujbă publică se ține 1998.

Mănăstirea este construită pe trei nivele și este alcătuită dintr-o biserică rupestră, Nașterea Domnului, cu altar, naos, pronaos și pridvor, cu un grup de chilii monahale, un coridor cu scări de acces spre Răut și satul Butuceniși un tunel săpat pe la 1821, care străbate stînca dinspre satul Butuceni, avînd deasupra intrării o clopotniță, amplasată în 1890. Lângă clopotnița care poate fi văzută din aproape toate părțile văii, deasupra bisericii rupestre, la marginea promontoriului, este instalată o cruce masivă din piatră,  datată cu secolul al XVIII-lea. Prin dimensiuni și monumentalitate crucea domină peisajul și poate fi văzută de departe.

Schitul Pârcălabul Bosie

În apropiere se află schitul Adormirea Maicii Domnului,schiturile rupestre Peștera și cel mai spectaculos dintre toate, Schitul Pârcălabul Bosie. Primele schituri se pare că datează din secolele al XV și al XVI-lea, deși unii istorice cred că sunt chiar mai vechi, dar înainte de secolul al XIX-lea datarea exactă este greu de realizat, în lipsa documentelor. Spectaculozitatea acestor monumente se datorează felului în care călugării au reușit să valorifice relieful carstic al zonei. Datorită numeroaselor transformări prin care a trecut biserica este foarte greu de reconstruit arhitectura inițială.

Arhitectura vernaculară

Unul dintre cele mai interesante lucruri pe care un turist le poate vedea în rezervația Orheiul Vechi este satul Butuceni. Aflat chiar în centrul ariei protejate acesta pare încremenit în timp, fără a părea lipsit de viață sau înapoiat. Șoseaua asfaltată se oprește la intrarea în sat. De aici turiștii sunt sfătuiți să meargă pe jos pe un drum de țară bine întreținut.

Casele, cele mai multe renovate sau în curs de renovare sunt case tradiționale, cu fundație de piatră, ziduri de piatră sau de lemn și acoperișuri de șindrilă sau stuf. Piatra este materialul cel mai ușor de pocurat la Orhei, fiindcă așa cum am mai spus dealurile de nici 200 de metri sunt dealuri de piatră. Stuful e adus din iazurile ce s-au format de a lungul Răutului.

Casa fierarului

Ceea ce atrage de la început atenția este culoarea albastru intens a pereților exteriori, culoare pe care o întâlnim la aproape toate casele. Din punct de vedere al structurii casele urmează tiparul casei cu tindă și două camere și prispă care se întinde de a lungul fațadei principale. În cazuri mai rare, prispa continuă şi de-a lungul faţadelor laterale. În general, în arhitectura moldovenească stâlpii sunt din lemn, decoraţi cu crestături, instalaţi la marginea prispei pentru a  susţine versantul acoperişului, căptuşit cu scânduri. În faţa intrării, amplasat în axa de simetrie a faţadei principale, se construia „cerdacul” – o terasă patrulateră în plan, acoperită cu două versante laterale, care formau în faţă un fronton. La Orheiul Vechi acești stâlpi sunt acoperiți cu tencuială și au la capete care amintesc de capitele ionice. Clădirile care reprezintă anexele gospodărești sunt amplaste astfel încât întreaga gospodărie capătă o formă pătrată.

Muzeul etnografic

În satul Butuceni a fost organizat un Muzeu etnografic al cărui punct central este o gospodărie din secolul al XIX-lea. Interiorul este dominat de instalația de încălzire și de preparare a hranei, un cuptor masiv din cărămidă și de războiul de țesut.

Masa mică, rotundă, poate fi ușor utilizată într-un interior minimalist. Ea este o piesă de mobilier specific zonei. Interesant este că picioarele se pot plia și că după ce era folosită masa se atârna pe perete, eliberând spațiul.

Interior Muzeul Etnografic, cuptor cu vatră şi râşniţă de piatră

În curtea casei se află o bucătărie de vară cu cuptor și cu râșniță de piatră folosită pentru măcinarea diferitelor semințe, mai ales cele de floarea soarelui. Tot în curte sunt și construcții pentru depozitarea alimentelor și cotețul pentru găini. Grajdul este amplasat la o oarecare distanța de locuință într-o curte alăturată.

Cele mai multe dintre casele tradiționale au devenit pensiuni, locuri în care turiștii pot lua contact cu mâncarea moldovenească tradițională. Casele sunt parcă de la Muzeul Satului, dar satul în sine e viu cu țărani autentici care își văd de treburile gospodăriei, cu găini, câini și pisici. Miraculoasă este tocmai această atmosferă de viață reală în care chelnerii pensiunilor sunt doar niște gazde primitoare.

Intrarea în teatru

Aproape de intrarea în sat o asociație culturală a amenajat un spațiu pentru spectacole. Relieful în pantă este utilizat pentru a forma un amfiteatru natural. Spectatori pot sta pe scaune, lavițe lungi de lemn (modelul este cel al mobilierului țărănesc din zonă) sau pe baloți de paie. Spectacole au loc mai ales vara. Întreagul ansamblu poate fi denumit Teatru țărănesc, datorită caracteristicilor arhitecturale, fiindcă spectacolele în sine sunt foarte diferite. Afișele aflate la intrare anunță: un festival de jazz, concerte rock sau populare, piese de teatru.

Naturale

Nu în ultimul rând, Rezervația Orheiul Vechi merită vizitată pentru frumusețea naturii. Deși nu ne aflăm într-o zonă montană, peisajul este foarte spectaculos, versanți abrubți, (înălțimea 120-170m), alcătuiți din roci carstice, cei care au fost un mijloc natural de apărare, sunt acum un loc foarte bun pentru practicarea alpinismului. Acolo acum milioane de ani a fost un fund de mare, Marea Sarmatică și de aceea pereții de calcar sunt plini de scoici, cee ce le conferă un aspect deosebit

Rezervaţia naturală Orheiu Vechi

Se adauga la aceast aspect frumusețea poetică Răutului, un râu cu meandre care își schimbă des direcția de curgere și care formează un adevărat defileu, dar unul atipic, fiindcă apa curge lin. Râul are o albie abruptă și relativ îngustă, cu o lățime ce nu depășește 1–2 km. , cu maluri  abrupte, uneori cu panta până la 90⁰. Înainte de intrarea în defileu pe lângă râu sunt lacuri bune pentru cei care vor să pescuiască.

Text şi foto: Maria Alexe