“HELP! Arhitecți din toate…colțurile, uniți-vă!”

După apreciatul volum ‘Între Phoenix și Le Corbusier”, cu care muzicianul arhitect Costin Petrescu Petry și-a făcut debutul ca scriitor, acesta a intrat în mână și a lansat a doua sa carte, AXMA – Steaua Iubirii Eterne. Mai multe evenimente au fost organizate în vederea lansării acesteia, mai ales că după un început care amintește de primul volum, o însemnată parte este realizată dintr-o cu totul altă perspectivă. De altfel, și publicația noastră a prezentat evenimentul de la Club Trocadero, când Costin Petrescu a fost sprijinit în demersul său de vechii săi prieteni, Mircea Florian și Ioseph Kappl. Dacă în Capitală au mai fost și alte manifestări de acest fel, mai puțin cunoscută a fost această noutate în provincie. Pornind de la acest aspect, Costin Petrescu a avut ideea unui turneu în România pentru prezentarea și promovarea cărții precum și a CD-ului cu noile sale creații muzicale, AXMA – Dreams, la filialele Uniunii Arhitecților în special din zona de sud a Transilvaniei, unde Costin avea numeroși foști colegi și prieteni arhitecți. Iar cum autorul este de acum și scriitor consacrat nu a pierdut ocazia de a transpune în stilul său propriu această experiență împreună cu câteva concluzii privind tagma arhitecților din România pe care vă lăsăm să le regăsiți în scrierea pe care Costin ne-a încredințat-o. Rugăm a se remarca cu această ocazie și un alt aspect al scrierilor sale, micile note de umor ceva mai negru care la însoțește. Desigur veți regăsi și evadările în imaginar cu care ne-a obișnuit stilul lui Costin. Atenție deci la pasajele cu litere italice. În continuare prezentăm povestirile lui Costin, întocmai cum ne-au fost transmise.

Costin Petrescu Petry pe Google

În toamna lui 2024 mi-am propus un challenge : să fac o promovare personală a ceea ce am mai creat prin ultimii ani. În fapt, să împărtășesc cu “lumea”, prietenii, colegii, fanii, ideile ce mă animă și de care sunt atașat : cele din muzică, desen, scris, arhitectură, sociologie, filosofie… Poate mai dau și eu ceva idei. Mai știi!? Și unde să fac expunerile astea?, decât la frații mei arhitecți, la breasla asta a noastră sublimă și paradoxală, a căror infinite “case” admirate de-o lume întreagă, aproape niciodată, nu se știe public de cine au fost concepute și construite!

          Practicarea intensă a arhitecturii pe o perioadă lungă de timp – mai ales în Occident – a proiectării construcțiilor, a studiului promotoriatului imobiliar, a observării impactului arhitecturii asupra societăților și invers, asupra utilizării și punerii în operă a materialelor și elementelor constructive și a modului eventual ideal, de utilizare a acestora, a fost și este pentru mine un suport emancipativ și spiritual al vieții, dar și material, de altfel. Reluarea istoriei arhitecturii prin multiple voiaje, mi-a adus o altă privire asupra lumii, o cunoaștere opusă total frustrării funeste prin care trecusem până la plecarea din țară. Acum, după ani, este o altă față a existenței, o altă lume… Astăzi nu mai este o problemă! Avem cale liberă, avem semaforul verde! Libertate, egalitate, fraternitate! Ca la verii noștri francezi…Totul este perfect! Hahahaaa! Citiți la pagina 380 din volumul meu “Intre Phoenix și…Le Corbusier! Nu ezitați!

          Deci, “Între Phoenix și…Le Corbusier”, este o autobiografie romanțată editată acum trei ani – un voiaj între muzică și arhitectură, iar ultima producție o reprezintă romanul “AXMA – Steaua Iubirii Eterne”, acompaniată de și mai noul meu CD/album, instrumental, AXMA – Dreams.

Cartea AXMA – Steaua Iubirii Eterne și Cd-ul AXMA – Dreams

Axma este o frumoasă poveste de dragoste perenă, care se duce treptat în ficțiune, într-un “Dincolo”, depășind limitele morții și punându-ne întrebarea dacă trăim un vis sau o realitate?!

Axma – Dreams, cu o muzică “impresionistă”, este intrinsec legat de carte, prezentând cinci vise din care unul, cu același nume, ne proiectează în imaginarul evenimentelor cărții.

X X X

Așa cum am plănuit, mi-am luat soția de braț, ne-am urcat în mașina personală, pregătiți cu tot ceea ce înseamnă o adevărată aventură, numită promovare, lansare serioasă, pentru prietenii, colegii mei arhitecți și nu numai, și am plecat prin țară. Bineînțeles că primul gând a fost la sudul Transilvaniei, mă îndemnau amintirile de mult trecute când făcusem cu “Cercul de Arhitectură” de la institutul unde lucram, un periplu pe la “Cetățile fortificate transilvănene”. Ce superbitate, ce amintiri !

Turneul acesta premeditat a fost discutat cu fiecare reprezentant al filialelor Uniunii noastre din Brașov, Sibiu, Alba Iulia, Deva, Orăștie și pentru întoarcere, Râmnicu Vâlcea și Pitești. El avea să se termine la București, la sediul nostru somptuos din Calderon.

Cu puțin timp înainte, organizasem la București, cu amicul meu Călin Irimescu, întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea institutului nostru, reuniune care a fost o adevărată revelație, o plăcere a reîntâlnirii și revederii cu colegi de an, cu câțiva dintre ei având câteodată contacte și relații ocazionale de curtoazie și amiciție.

La facultate după 50 de ani de la diplomă

Mă gândeam că în acest “turneu”, în mod sigur, voi întâlni câteva personaje de suflet.

          Încet-încet, fară autostradă, iată-ne în fine ajunși la Brașov, prima oprire. Vorbisem cu amicul arhitect Nicolae Ţaric, pe care-l știam mai de mult, fost președinte al filialei de acolo. A fost de acord cu ideea mea din prima, urmând însă să vorbească cu noii înscăunați la conducerea lor și recomandându-mi-o ca interlocutor chiar pe fiica lui, arhitectă și ea, Mara. O fată drăguță și eficientă ! Mara s-a ocupat cu mica ei echipă de tot ce trebuia, afiș, mailuri, ecran de proiecție, stație audio, chiar și o gustare, ca de obicei. Vinul l-am oferit eu, ca peste tot în acest turneu sud-transilvănean, vin lăudat, spre satisfacția-mi proprie, de toți degustătorii! Am un prieten inginer enolog la Valea Călugărească, rudă cu vestitul Bachus, așa că vizitele mele în România sunt întotdeuna acompaniate de această licoare profesională, primitoare și binefăcătoare.

Costin la Brașov

Auditorul, extrem de redus (nu se știe de ce de fiecare dată e așa…?!?), l-a inclus însă din fericire pe amicul meu, pictorul și graficianul Alexandru Pantelimonescu, vezi “Pateco”, numele lui de artist plastic, un personaj complex brașovean de mare valoare și extrem de carismatic. De altfel, el venise și cu câteva personaje interesante la această lansare. De mirare totuși așa puțină lume, nu-mi venea să cred! Localul arhitecților la Turnul Sfatului, la Poarta Ecaterina, promite de fapt o atracție sigură și necesară pentru ceea ce ar trebui să se numească “spiritul arhitecților”, pentru un interes al comuniunii noastre de “breaslă”, căci nu trebuie uitat că și superbul, ancestralul Kronstadt, unde ei chiar acționează – atenție !, a fost ridicat și înfăptuit în mare parte chiar de mulți confrați arhitecți. În fine, seara am încheiat-o la taclale și un pahar cu niște prieteni de-ai noștri mai vechi din Brașov. Noaptea liniștită ne-a răsplătit oboseala unui drum simplu dar extrem de lent și frustrant pe Valea Prahovei.

          A doua zi, iată-ne ajunși la Sibiu, direcția vărul meu Șerban, unde eram invitați să poposim și să înoptăm. Este vărul meu bun, stabilit de mulți ani aici. Dar mai înainte de toate, trebuie să-l sun pe amicul Mircea Ţibuleac, președintele filialei, să pregătim prezentarea/lansarea de după amiază. Mircea, chiar dacă este ardelean, are o viteză și o carismă greu de depășit. Plus că este un tip cu care te înțelegi dintr-o privire. Organizată excelent în cetate, spre apusul soarelui, cu o atmosferă adevărat medievală, întâlnirea a fost o mare plăcere, căci am întâlnit acolo, în afară de seniorii noștrii obișnuiți, și câțiva tineri arhitecți și studenți, care formau de fapt o echipă de acțiune a acestor evenimente și manifestări. Mircea împreună cu Ana Donțu s-au ocupat și de imortalizarea acestei seri plăcute, făcând numeroase fotografii și videouri. Și aici, din nefericire, a lipsit “lumea” pe care o așteptam, fenomen destul de greu de înțeles, sau, până la urma… după bârfe, chiar lesne de înțeles, vina fiind dată, ca de obicei pe…”asta e situația!”…

Costin oferă autografe la Sibiu

Noroc cu vărul meu, colonelul în rezervă, cu care am terminat seara la un whisky bun și multe poze de familie, ordonate cu mare prețiozitate în albumele lui personale, ca să nu mai vorbesc de depănarea amintirilor de familie…

Dimineața eram in drum spre Alba Iulia…

          – Salut Marius, ce faci? îl sun eu pe amicul arhitect din orașul Unirii. Fost coleg de an.

          – Servus Costin, pe unde ești ?

          – Intrăm acum în Alba, sunt pe GPS cu adresa ta, unde mi-ai spus să vin.

          – Da, e perfect, te parchezi în față, intri direct în curte și în spate este agenția noastră, te așteptăm.

Peste 10 minute eram la Marius Barbieri, fost președinte al filialei lor din acest important și istoric oraș. El se ocupase împreună cu câțiva tineri de organizarea întâlnirii, care avea loc în după amiaza acestei însorite zi de toamnă. După o mică plimbare cu soția mea prin împrejurimi, foarte aproape de faimoasa fortăreață, cetatea Alba Carolina, am revenit la Marius unde am reîntâlnit-o și pe soția lui, Maria, o doamnă cu o candoare și atenție ieșite din comun, care între timp ne preparase o masă cu adevărat ardelenească. Ufff, apetisante bucatele astea, dar cu grăsimițele ademenitoare ce ne facem, domnilor și doamnelor ?

          Costin Rotaryan

După amiază ne-am precipitat la o sală foarte mare, de ședințe administrative – mi s-a spus, unde avea loc evenimentul. Totul OK, un ecran modern imens, sonorizarea ca la reuniuni importante de anvergură politică, scaunele – niște fotolii elegante din scai, supradimensionate, aparența mă făcea să mă simt “important” și onorat de acest mediu pus la dispoziție mie, un umil trecător prin lumea artelor și a arhitecturii. Mie, care aveam acum de povestit doar vise spirituale deosebite și mai ales legate de cu totul alte dimensiuni, chiar ale celor din viața de “Dincolo” !

Părintelui Nicolae Topârceanu, pe care mi-l prezentase Marius, un om extraordinar, care era în primul rând ascultând prelegerea mea, am fost extrem de bucuros să-i ofer “AXMA – steaua iubirii eterne”, romanul acestei povești abisale, precum și CD-ul cu același nume, o oglindă a unor atemporalități. Și aici, contrar afișului atrăgător și a mailurilor trimise, lumea noastră a arhitecților nu s-a precipitat la această întâlnire după cum aș fi crezut, în afară de câțiva tineri în mod sigur curioși și deschiși la participare. Cu ei am avut însă plăcerea să discut pe tema serii și să bem un pahar.

          Seara a fost “salvată” de un alt eveniment, care avea loc a doua zi. Marius, aflând că și eu, cu timp în urmă, fusesem membru al clubului “Rotary”, m-a invitat la întâlnirea lor săptămânală, să le prezint creațiile mele și să ne cunoaștem. După vizita de dimineață a orașului și a Cetății, seara am descins în localul special, elegant, unde avea loc întâlnirea.

La Rotary Club Alba Iulia

Mare mi-a fost surpriza, să cunosc acolo zeci de rotaryeni deosebiți, oameni foarte carismatici și atenți la prezentarea mea. Am oferit multe autografe cu întrebări și dialoguri plăcute, mai ales pentru că eram considerat și eu un rotaryan de-al lor. Mi s-a oferit și un pin’s de club, reprezentând lupta continuă pentru eradicarea poliomelitei.

A fost o idee bună a lui Marius această incursiune, și printr-un fericit hazard, s-a potrivit de minune cu periplul meu carpatic.

          Dimineața următoare, i-am îmbrățișat pe Marius și pe Maria mulțumindu-le, și îndretându-ne spre autostradă, am luat direcția Deva, unde ne aștepta un alt vechi prieten bun de-al meu, un brav arhitect al faimoasei și ancestralei așezări, în același timp un om special, cu o noblețe și spiritualitate ieșite din comun. Dan Enyedi, pe care îl cunoscusem cu mulți ani în urmă de la Mircea Baniciu, fostul meu frate și prieten de la Phoenix, cu care fusese coleg la arhitectură la Timișoara. Îmbrățișările de regăsire au avut loc pe terasa cochetului hotel unde ne cazase, imobil proiectat chiar de el.

Cu Mircea Ungureanu și Dan Enyedi la Deva

Programul era deja stabilit, prezentarea avea să aibă loc la aceiași galerie națională de artă, FORMA, unde Dan îmi aranjase o altă prezentare cu câțiva ani în urmă. Prietenul lui, arh. Mircea Ungureanu, era încă președintele filialei și revederea cu el mi-a făcut mare plăcere. După ce le-am spus cum se va derula prezentarea-lansare, ne-am mobilizat și am plecat spre generoasa locație aflata în centrul Devei. Și aici afișele și mailurile nu au lipsit, asta însă nu a încurajat nicidecum apariția la eveniment a eventualilor interesați în manifestări culturale, mai ales ale confraților diverși, arhitecți, artiști plastici, scriitori sau de alte orizonturi. Mi-am zis în gând: “poate dacă apăream cu Phoenixul ca acum câțiva zeci de ani ar fi fost altceva”!…Dar Phoenixul se terminase…cel din perioada de aur…de mult !

Cu soția mea, Nelly, la Deva

Și atunci? Cu ce să atragi lumea aceasta avidă, atât de mult, după distracții? Nicio problemă, mi-am spus! În seara cu pricina ne-am cinstit amical, cu consoartele noastre, la un restaurant simpatic pur ardelenesc.

A doua zi de dimineață, Castelul Huniazilor ne-a împrospătat memoria asupra medievalului și a vieții lui social-lucrative din acele zone; îl mai vizitasem cu ceva ani în urmă, dar nu achiziționasem ca acum, din mica piață alăturată, doi clopoți decorativi superbi, din bronz, foarte vechi.

          La propunerea mea inițială, aveam să prezentăm aceeași lansare și la Orăștie. Dan era de acolo de baștină, cunoștea multă lume și aranjase întâlnirea pentru această a doua zi.

– Și unde este, mon cher, îl întreb eu?

– Eee, o să vezi, e la sinagogă.

– Haide domne, cum la sinagogă ? Cum o să facem asta la o…biserică?

– Chiar așa, dragul meu! La sinagoga “dezafectată”, amplasată nu departe de catedrală Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. E o sinagogă inutilizată, a fost dată în folosință Primăriei ca sală de evenimente. Acesta al nostru, este printre primele acte culturale organizat la imboldul meu, de către amicul Dan Orghici, jurnalist, scriitor, om de bază al orașului.

– Excepțional Dane, OK. Ce chestie! Să speram că iese bine…

          Tot Dan Enyedi a făcut și prezentarea serii, o știa aproape pe dinafară de c-o seară înainte. L-am întâlnit acolo și pe Gabi Petric, muzician, jurnalist, doctor în filologie, profesor, unul dintre colaboratorii importanți ai vestitei reviste “Arta sunetelor” a lui Radu Lupașcu, la București.

La prezentarea mea au venit destui interesați, mare parte cam de vârsta a doua, nu știu câți dintre ei erau arhitecți, dar ne-am întreținut călduros și le-am acordat câteva rânduri pe cărțile și CD-urile achiziționate. Orăștia asta are oameni de nedejde! Dar ei nu au putut face nimic Primăriei, care nu plătise factura de gaze a centralei sinagogii, drept care ne-a ținut într-un frig descurajator toată seara!

În fine, se întunecase deja, oboseala ne amenința, trimițându-ne repede spre hotel, unde noaptea în doi ne-a oferit câteva vise, povestite dimineața, în special de doamna Nelly; ea are o memorie a acestui virtual nocturn demnă de invidiat… Micul dejun este intotdeuna și o ocazie de a afla ce s-a mai întâmplat în imaginarul nupțial al fiecăruia…

          Odihniți bine, ne-am precipitat din nou spre Sibiu, unde am petrecut o zi liniștită, cu soare și promenadă amuzantă, plină de amintirile trecute ale participărilor la faimoasele festivaluri sibiene de jazz, unde cântam anual cu diverși temerari muzicieni…

Vreau să vă spun, că în plus, am mâncat pe corso și un brav langoș. Adevărat. Și asta cu mare poftă!

Ce curățenie și liniște este aici în Transilvania asta a noastră, mi-am zis în gând! Ce frumusețe! Și oamenii… Ordine, răbdare, grija aproapelui, respectul la orice pas etc, etc. Să mai venim…

X X X

          …..”- Vezi că acum o să intri imediat în Râmnicu Vâlcea, mai avem puțin, îmi spune soția mea Nelly, o iei spre centrul orașului…

          Zis și făcut, cum indica și GPS-ul, intru pe banda care urma să ne introducă în vechea urbe și apoi să ne conducă la locația cu pricina, unde trebuia să-mi prezint creațile mele, cum făcusem și în celelalte orașe de dincolo, din Transilvania.

          Cum fusese prevăzut, am descins în localurile superelegante ale Uniunii Arhitecților, unde era organizat evenimentul. După ce am parcat Bentley-ul în spatele vechiului și somptuosului imobil, am parcurs un excelent spațiu verde, cu alei pietruite și frumos mirositoare, trecând pe lângă fântâna sculptată din piatră, secolul XVII, apoi ne-am îndreptat către intrarea monumentală marcată prin câteva trepte largi din marmură de Rușchița și am descins în holul principal de la parter, bogat decorat art-deco, cu un mobilier pe măsură, restaurat “à l’identique”.

Sala cea mare, foarte mare de altfel – pe vremuri aveau loc aici în mod sigur baluri somptuoase – sală în care urma să aibă loc prezentarea, lansarea respectivă, era pregătită tehnic cu tot ce trebuia, așa cum discutasem cu Președintele filialei și cu secretara acestuia. Remarcasem la dânsa o voce telefonică extrem de gravă și întunecată, dacă nu chiar dramatică în același timp. Gothic-women, mi-am zis… Hahahaaa ! Apariția însă spontană la întâmpinarea noastră a contrazis imaginea audio-virtuală inițială, căci în fața noastră aveam acum un superb exemplar de manechin sexi, îmbrăcată extravagant și succinct. E adevărat că acest succint, lăsa vizibil abundent ceea ce destinul, probabil astral, crease armonios în această ființă.

          După primirea ei călduroasă, am intrat în sala cea mare, superb decorată în stil rococo, cu un plafon pictat renascentist și unde am remarcat un parchet excepțional, refăcut ca nou, cu un desen deosebit în trei nuanțe de lemn exotic. Aici erau câteva persoane tinere, arhitecți absolvenți în mod sigur, care s-au precipitat să ne ajute la montarea ecranului și a proiectorului video, a stației audio, difuzoarelor și microfoanelor necesare prezentării. Eu mi-am instalat laptopul meu pe măsuța prevăzută pentru expunere și am aprins deja un bețișor ambrat, pentru a mă susține măcar olfactiv-fumigenic la povestea în care urma să intru în minutele următoare. Nelly, soția mea, coordona toate aceste acte pregătitoare ambientale, un fel de ritualuri ajutătoare, utilizate pe întreg parcursul turneului meu, în acest tomnatic sud-transilvănean.

          Într-un târziu, aproape de ora începerii, ora18, a apărut și Președintele filialei, însoțit de adjunctul său, îmbracați de gală, la costume și papion. Pantofi lucioși de lac. Negri. Erau acompaniați de câteva tinere, arhitecte și ele, toate având alura secretarei. Unele erau chiar mai speciale…

Sala era aproape goală, numeroasele scaune – cam vreo două sute, elegante, tapițate cu catifea roșu închis, cu pasmanteria bordeau fixată cu ținte decorative aurii, rămăseseră neocupate. Mă gândeam în disperare, ce s-o fi întâmplat ? De ce nu vine lumea? Arhitecții, unde sunt arhitecții noștri? Doar s-au pus o groază de afișe – mi s-a spus(!), și mai ales s-au trimis “sute și sute” de mailuri la colegii din Uniune și atenție!…chiar și din Ordin…! Ce să mai zici? Bizar… Am simțit un gust amar, imediat. Pe vremea noastră, când eram de fapt atât de departe de “seniorime”, veneau cu zecile la manifestări! Parcă vorbea cineva odată de…mobilizare ?!

          – În fine, să mai așteptăm cinci minute, îi spun eu Președintelui vădit jenat și el de situația penibilă.

          – Stai că oricum, trebuie să apară și Primarul orașului, se întoarce el spre mine.

          – Hai mă, nu pot să cred, l-ați chemat și pe Primar ?

          – Da sigur, am vorbit cu el chiar ieri și mi-a spus că te știe și are o mare surpriză pentru tine !

Uite, uită-te repede Costin acolo…Vine Primaru! Uite-l!

          Întorcându-mi privirea spre ușa monumentală din lemn în două canate, frumos sculptată, deschisă larg pe partea laterală a sălii, nu-mi vine să cred ce văd! Primarul, supraponderal și curat îmbrăcat, cu eșarfă tricoloră, acompaniat de soție și copii, pășește mândru și apăsat pe parchetul cel lustruit dar scârțăitor, iar în spatele lui surpriza promisă mie, surpriza evenimentului! Invitase la lansare pe faimosul Adi de la Vâlcea care venise cu prietenii lui, Tzancă Uraganu, Vali Vijelie și Copilul de Aur, muzicieni români de renume, cu tot cu taraful lor de maneliști și așa-ziși “lăutari…de mătase”…ca să nu zic altfel! Promiseseră toți un microrecital formidabil în cinstea evenimentului. Erau de altfel trecuți și afară la intrare, pe un afiș – cam mic, e adevărat – omis de mine, din viteză. Ca surpriza să fie totală, Primarul invitase și doi arhitecți străini celebri, Jean Nouvel și Frank Gehry, știa că sunt și ei unii din preferații mei, și invers, mai ales că acum o rupeau bine pe românește. Și mai ales pentru că le plăceau și lor manelele…

“Toate aceste pregătiri sunt făcute cu ocazia venirii la Râmnicu Vâlcea a fostului component al celei mai formidabile trupe de rock din România, formația Phoenix”, șușotea toată lumea din urbe în cap cu organizatorii…

M-am simțit, efectiv, extrem de onorat, emoția puternică năștea deja o lacrimă în colțul ochiului meu stâng. Nelly, grijulie, s-a și îndreptat cu batista către mine.

          În timp ce intrau în sală, artiștii au și început să fredoneze din mers cele mai noi și “frumoase” teme de manele personale. Dar ce era și mai spectaculos, era faptul că odată cu ei, năvăliseră în sală sute de persoane, busculându-se și bătându-se pe elegantele scaune. În fine, nu-mi venea să cred ochilor, sala, de unde era goală, se umpluse la refuz și mai stăteau și pe afară, prin holuri și pe la intrare.

“Băi, ce frumos o să fie, m-am gândit în clipa aia”!

Primarul i-a oprit cu un gest ferm și autoritar, a luat cuvântul și m-a prezentat chiar el, spre surprinderea mea, în trei limbi străine, iar în ropote de aplauze ne-am așezat pe scaune și eu am început să prezint mica mea “poveste”. Publicul multicolor de diferite orizonturi, exceptând din nefericire pe cel al arhitecturii, era, surprinzător, numai ochi și urechi. După ce am terminat prezentările cărților și le-am pus câteva fragmente din cele cinci “vise” de pe AXMA – Dreams, în iarăși tumultoase ropote de aplauze, de extaz, au cântat celebrii invitați minoritari mai sus numiți, în cor, chemându-mă și pe mine să-i acompaniez la o tobă mare superbă, veche, pictată, din secolul al XVIII-lea. Seara s-a terminat într-un târziu, cu îmbulzeală, îmbrățișări, autografe și voie bună și mai ales cu epuizarea totală a cărților și CD-urilor, spre fericirea doamnei mele Nelly, care nu mai prididea să le vândă, golind numeroasele cutii de carton pe care le aduseserăm cu noi. Frank Gehry m-a felicitat și îmbrățișat personal.

          A urmat un bufet copios, în sala adiacentă special amenajată, cu bunătăți și preparate culinare regionale și nu numai, ca să nu mai vorbesc de vinurile speciale și mult apreciate de Recaș și Drăgășani, care au curs din abundență în paharele de cristal, adevărate “clopote de argint”!.

Tocmai când îi scriam și Primarului un autograf special, pe cele două cărți și pe CD, Nelly mă bate insistent pe umăr și strigă la mine, destul de enervată :

          – Haide domne’ odată cu dormitul ăsta ! Sforăi de se zguduie tot hotelul ăsta piteștean! Hai că e târziu și trebuie să plecăm la ceainărie! Ne așteaptă lumea acolo!

          – Aoleuuu, măi Nelly ! Ce ceainărie? Tocmai îi scriam lu’ dom’ Primar un autograf… Special !”…..

X X X

          Sculat brusc din vis, cu ochii în tavan, mi-am zis în șoaptă: Râmnicu Vâlcea…?? Hmmm…! Hai să fim serioși! Nununuuuu…, noi nici n-am fost la Râmnicu Vâlcea! Mi-am adus aminte că cei de la filiala de acolo mi-au spus că nu se poate organiza nimic la ei, n-au posibilități și nici spațiu… Waw!!

Așa că ia-ți mon cher bagajele și dă-i drumul spre Pitești. Drumul excelent, o zi cu soare, un hotel patru stele, mediocru…dar OK. Lângă un parc. Parcat în față, pe trotoar, era și un Maybach superb, alb, strălucitor, cu tapițerie din piele albă, părți metalice aurite, mă gândeam ce o fi căutând și Becali ăsta pe aici. Poate avea și el o lansare…

          Localul cu pricina nu era departe, la câteva străzi. Mi se propusese inițial de către secretara filialei, o tipă foarte drăguță telefonic, care nu mai știu daca era a Ordinului sau a Uniunii – această ceainărie, pe nume “La librărie, mon cher!”. Nu o cunoșteam din păcate… Pe secretară. Nici n-a venit. Da, treaba era acolo într-o casă veche de târgoveți piteșteni, casă vagon, un spațiu format din camere înșiruite, amenajate într-un fel de ceainărie-mini bibliotecă-gablonțuri-loc de discuții etc. Pustie și întunecată. Patronul, un tip foarte săritor și amabil, ne-a făcut o primire mai mult decât sumară, lăsându-ne în camera din față spre stradă, cu o cafea, în așteptarea auditoriului. Simplu. Se făcuse foarte rece, doar fumigenele mele ambrate parcă o mai protejau pe friguroasa mea Nelly, care își comandase cel mai scump și interesant ceai în acest adevărat popas ludic. Faptul că Uniunea și Ordinul de acolo nu își oferiseră posibilitatea posesiei unui local cât de cât primitor unor evenimente arhitecturale, artistice și nu numai, posesia unui spațiu onorabil, mă trimitea cu gândul la nenumăratele, căutatele și organizatele spații de acest gen în imensul meu Paris. Am trăit spontan un impuls dureros de invidie. Am observat în sălile din spate și în curte, câțiva tineri cam petrecăreți, care fuseseră invitați incognito dar fără succes, să participe și ei la seara noastră…

          Într-un târziu, în fine, a apărut și amicul meu Bebe Teodorescu, cu care discutasem inițial, un tip talentat și simpatic, coleg bun de an, ne văzusem chiar de curând la întâlnirea faimoasă de 50 de ani de la diplomă, venise după el cu o gașcă de arhitecți și arhitecte. Nu, nu vă gândiți că erau cu zecile! Erau câțiva, numărați pe degete, printre care și Anton Staicu, coleg arhitect, mai mare cu un an, cunoscut din scoală, președinte al acestei sucursale, filiale, sau cum i-o fi spunând, din care de fapt noi toți facem parte!

Eee, și uite așa, în câteva personaje și tot am avut ce discuta și evoca, fie din ceea ce le-am prezentat, fie depănând amintiri din școală și din viața profesională.

Întorși la hotel, am mâncat câte ceva, am băut o bere și am adormit bârfind, calm…

          A doua zi dimineața, am lăsat Maybachul tot acolo, nemișcat, și parcurgând capitala argeșenilor spre sud, am intrat pe autostradă, facilitându-ne așteptata ajungere la București destul de rapid.

Ajunși acasă și ducând cutiile de carton înăuntru, rămase cu destul de multe cărți și CD-uri nevândute, mă gândeam la frumoasa excursie pe care i-o oferisem lui Nelly, nu mai fusesem de mult prin țară. Superb, poate în viitor vom merge în alte zone tot atât de “atrăgătoare”!

          Periplul s-a încununat cu o prezentare la noi la sediu la București, pe Calderon, la Centrul de Cultură Arhitecturală, în compania unor prieteni și ai unei lumi agreabile și instruite. Altă viață. Cred că mai toți arhitecți. Ileana Tureanu, binecunoscuta noastră Președintă, a fost o prezență remarcata de toată lumea și împreună cu echipa de la Uniune a creat o seară extrem de agreabilă, notând evident, bufetul tradițional acestor evenimente, un adevărat festin de “hors-d’œuvres” și convivialitate colegială. Nu vreau să vă mai laud iar, vinul meu…

          Radu Negrescu-Suțu, Costin Petrescu Petry si Calin Irimescu la Calderon

Mulțumesc și pe această cale invitaților mei speciali, Radu Negrescu-Suțu si Călin Irimescu, amicilor mei Dorin Ștefan, prof. Ioan Lucăcel, Radu Teacă, Alexandru Mafteiu, Doru Petrică și altora, pentru prezența lor și onoarea pe care mi-au făcut-o cu această ocazie. Să sperăm că vom mai avea ocazia să ne revedem în ambianța deosebită a acestui adevărat sanctuar bucureștean al arhitecților, și la alte manifestări.

Costin cu Dorin Stefan si Radu Teaca la Calderon

X X X

– Dragă Costin, dar nu tragi nicio CONCLUZIE?, mă întreabă Ileana, la o vorbă în biblioteca de la parter.

– Ba da, cum să nu! vrei să ți-o spun doar ție, sau s-o spun aici, în văzul lumii ?

– Eeee, hai spunene-o la toți, să te vedem… !

– Mda… Am două! A fost o dată ca’n povești, un Imperiu Austro-Ungar și una tareeee… “Arhitecți din toate…colțurile, uniți-vă!”

Costin Petrescu la Calderon – video

Costin Petrescu

Paris, 26 decembrie 2024