Istoria săpunului, o poveste fascinantă în lume dar şi la noi

Există vreo legătură între fotografia din deschidere şi istoria săpunului, titlul articolului? Sperăm ca din citirea articolului să aflaţi acest lucru.

De-a lungul timpului, săpunul a avut un rol determinant în societate, precum şi o istorie fascinantă ce îşi are originile încă din Antichitate, iar în zilele noastre este considerat ca „un fel de vaccin pe  care şi-l poţi face singur”.

Prima reclamă din industria publicitară a fost cea a unui săpun şi tot săpunul a fost motorul economiei în multe ţări europene precum Franţa, Italia, Anglia sau Germania.

Şi în România săpunul are o istorie interesantă, existând producători industriali speciali iar reclamele demonstrând inventivitatea localnicilor în ale comerţului. Rămâne o tradiţie care continuă precum şi câteva poveşti legate de clădirile de producţie şi comerţ.

Reţeta şi fabricarea sapunului

Încă din Antichitate sunt mărturii care atestă cunoaşterea reţetelor de săpun (folosite ca inspiraţie chiar şi pentru cele de azi), precum şi a obiceiurilor legate de spălat.

Denumirea de „săpun” provine de la Muntele Sapo din vechea Roma, unde grăsimea provenită de la sacrificarea animalelor se amesteca cu cenuşă şi curgea spre râu. Atunci când ploua, acest amestec curăţa  rufele mult mai bine decât apa simplă.

De altfel, romanii aveau cunoştinţe despre fabricarea săpunului, confirmate prin descoperirile de la Pompei, băi publice deosebit de complexe şi elaborate, fiind construite în toate oraşele de pe întinderea Imperiului Roman. Prima menţionare documentară despre spălarea corpului cu săpun este datorată doctorului Galenus, în secolul al II-lea. Chimiştii arabi au fost însă primii care au produs săpunuri din uleiuri vegetale (ex. uleiul de măsline, aromatice, uleiul de cimbru).

Declinul Imperiului Roman (467) a dus la dispariţia obiceiului de îmbăiere, ceea ce a contribuit la apariţia marilor epidemii din Evul Mediu, (când oamenii „fugeau de sapun”) şi mai ales aşa-numitei „Morţi negre” din secolul al XIV-lea.

Manufacturile şi inconfundabilul săpun de Marsilia

Încă din secolul al IX-lea Marsilia era considerată capitala producerii săpunului, la egalitate cu Genova şi Savona. Săpunul se fabrica utilizând cenuşa de plante marine şi uleiul de măsline, materii prime tipice Mediteranei.

Prin adăugarea la reţeta a uleiului esenţial de lămâiţă a fost obţinut tipicul inconfundabilul parfum al săpunului de Marsilia. În anul 1688, Regele Ludovic al XIV-lea, care a decapitat trei producători de săpun pentru că au adus produse ce i-au iritat pielea foarte sensibilă, a stabilit reguli în ce priveşte numele şi ingredientele folosite la fabricarea autenticului săpun de Marsilia.

În Franţa, Italia şi Spania predominau săpunurile pe bază de ulei de măsline folosite pentru igiena personală, considerate superioare celor fabricate din seu, în Anglia şi nordul Franţei, utilizate cu precadere pentru spălarea textilelor.

Săpunul Pears a devenit cea mai veche marcă comercială din lume în urma promovării produsului în 1789, prin picturile lui John Everett Millas. Una dintre creaţiile acestuia, „Bubbles“, în care apare un copil facând baie, a fost completată cu numele săpunului, scris vizibil.

Cheia, una dintre cele mai vechi mărci de produse de îngrijire personală

În cartea „Istoria trudită a fabricilor uitate”, istoricul Tudose Tatu menţionează că la 3 martie 1886 Lipa Braunstein obţine de la Primărie dreptul de a-şi deschide fabrica pentru brandul Cheia.

Cheia era una dintre cele mai vechi mărci de produse de îngrijire personală la nivel mondial. Fabrica “Apollo” din Galaţi, unde a fost produs pentru prima dată săpunul Cheia, printre sortimente regăsindu- se şi varianta de „săpun românesc”, a supravieţuit pâna în 2009. În acest an, autoritaţile locale au demolat-o şi au vândut utilajele la fier vechi (!). În perioada interbelică Cheia devenise un săpun universal, acoperind toate funcţiile, de la spălarea mâinilor, corpului şi părului, la bărbierire, spălarea rufelor sau a covoarelor. Glumele specifice acelor vremuri de tipul „Vrei sa cucereşti Femeia? Folosiţi săpunul Cheia!?” devin sloganuri hazlii.

Este de remarcat că a fost editată şi istoria Săpunului din România, un tratat realizat de dr. ing. I. Semp în 1936. „Săpunul are o mare însemnatate socială deoarece mărirea consumului său aduce cu sine o crescândă stare de sănătate a masei“, spune Semp în acest tratat.

Au apărut mai multe branduri de săpun fabricate în România, care mai de cre susţinute prin reclame ingenioase care acum fac deliciul publicului, fiind exemple clasice de stil de viaţă retro. Puţine branduri au supravieţuit perioadei comuniste, unu dintre acestea fiind Stela.

O casă de poveste din Calea Dudeşti unde s-a produs săpunul Centenar

Casa din fotografie este casa vestiţilor fabricanţi bucureşteni de săpun Costache şi Toma Zamfirescu, tată şi fiu. Nepotul acestora, Constantin Zamfirescu, fiul Ecaterinei sora lui Toma, a fost principalul producător interbelic de ciocolată şi de dulciuri.

Istoria familiei Zamfirescu (fabricanţi bucureşteni de săpun) începe în acest colţ de Bucureşti pe vremea lui Mihail Şuţu, ultimul vodă fanariot. În acele vremuri protoereul Constantin Zamfirescu a fost adus din Muscel la biserica din mahalaua Bradului.

Fiul cel mic al acestuia, Costache, cumpără de la boierul Stravolca un teren dincolo de bariera Dudeştilor pe care înfiinţează în 1840 o fabrică de lumânări şi de săpun. Afacerea merge bine, se dezvoltă şi destoinicul ei proprietar ajunge foarte cunoscut sub numele de Costache săpunarul.

Fabrica, foarte modernă, a cărei construire a durat circa doi ani, producea săpun de rufe, săpun de toaletă, glicerină, lumânări şi săpunuri speciale. În anii 1921 – 1922, pe acelaşi teren, a fost construită şi o fabrică pentru parfumuri de lux. Fabrica de săpunuri speciale, împreună cu depozitele de produse finite şi de ambalaje erau la parterul clădirii aflate pe latura dinspre Calea Dudeşti la etajul căreia se afla locuinţa familiei.

În anul 1865, ca urmare a dispariţiei premature a tatălui său, conducerea fabricii este preluată de Toma Zamfirescu. Casa acestuia din Calea Dudeşti se umple de viaţă. A avut opt copii, trei fete şi cinci băieţi, care au primit o educaţie aleasă.

Design  interior şi stil de viaţă la începutul secolului XX

La 17 ani, fată frumoasă şi dornică de viaţă, cu legături destule în familiile burgeze ridicate cu ale căror odrasle fusese colegă, Elena Zamfirescu (cea mai mare dintre fete) organiza adesea nişte party-uri în casa familiei, care avea o parte de primire deosebită: un hol de 5×8 m cu tapete franţuzeşti, tavanul în pictură de ulei şi stucatura de bronzuri, parchet de stejar, şi unde se accede pe o scară în spirală de stejar cu parapet de fier forjat şi covor roşu.

• 

• 

Din faţa scării se deschidea un salonaş de 5×5 m cu balcon de fier forjat la Calea Dudeşti, şi la fel cu tavane pictate în ulei, tapete etc. Aici se găseau şi pianul, şi o masă marchetată Renaissance, toată mobila fiind de stil Louis XV, adusă la timp din Franţa. Tot din hol şi pe aceeaşi parte era salonul cel mare, de 5×10 m, şi care era la fel prevăzut.

În perioada interbelică, la parterul clădirii, au mai funcţionat diverse prăvălii, Societatea de transporturi Autoglobus, Circumscripţia XIV de Poliţie.

Anul 1940 marchează împlinirea a o sută de ani de la înfiinţarea fabricii, ocazie cu care a fost pus în vânzare săpunul Centenar.

Tradiţii industriale şi culturale, valori arhitecturale lăsate de izbelişte

Schimbările dramatice produse în Romania mai ales după decembrie 1947 şi pustiitorul regim comunist instaurat atunci au afectat şi familia Zamfirescu. Toate proprietăţile acesteia au fost prelute de stat prin naţionalizare.

Casa din Calea Dudeşti 123 şi fabrica din spatele ei vor face cunoştinţă cu o altă lume. Fabrica a adăpostit mai întâi Cooperativa Progresul Muncii – Unitatea I şi apoi, până în decembrie 1989, Întreprinderea Industrială de Stat (I.I.S.)/Cooperativa Arta Mobilei. Pentru o scurtă perioadă de timp, locuinţa familiei Zamfirescu a găzduit Şcoala Elementară de Fete nr. 23 bis, fiind apoi ocupată de chiriaşii statului. La parter au funcţionat un Debit de Tutun (Mateescu Ecaterina) şi Contabilitatea Întreprinderilor Comerciale de Stat (I.C.S.) Ciocanul (Restaurantul Ciocanul – Calea Dudeşti 140) şi Înfrăţirea (Restaurantul Înfrăţirea – Calea Dudeşti 84). În cele din urmă şi acest spaţiu a fost transformat în locuinţe.

Urmaşii familiei Zamfirescu, domnii Codin Zamfirescu şi Vintilă Săvulescu au recuperat doar o parte din teren cu ce a mai rămas din fabrica de săpun şi un imobil situat pe o stradă alăturată (Matache Dobrescu).

Casa lui Toma Zamfirescu, aflată azi la numărul 123A, a rămas în proprietatea statului şi este locuită de mai multe familii, deşi este clasificată ca monument de arhitectură cu valoare locală (B-II-m-B-18634) „chiriaşii” au „moderizat-o” prin înlocuirea ferestrelor originale cu unele tip termopan de culoare albă şi a uşilor din lemn cu unele metalice. Autorităţile nu au nici o apăsare pentru starea jalnică în care se află. (C. D. Mocanu, Simply Bucharest).

Faţada casei prezintă splendide decoraţiuni iar balcoanele sunt din fier forjat lucrat manual. Renovată, casa prezintă un excelent potenţial de a fi transformată într-un muzeu al săpunului românesc.