Casele surorilor Delavrancea – ieri și azi

Pe îngusta, dar circulata șI cunoscuta stradă Mihai Eminescu, artera ce leagă Piața Romană de Calea Moșilor se află două  case care au aparținut surorilor Delavrancea, arhitectei Henriette Delavrancea și pianistei Cella Delvrancea, două dintre fiicele celebrului scriitor Barbu Ștefănescu Delavrancea și ale Mariei Lupașcu Delavrancea, una dintre directoarele Școlii Centrale. Cele două imobile, aflate azi într-o stare destul de precară, au fost locuri de referință ale Bucureștiului interbelic, reușind să rămână astfel până spre anii ‘90 ai secolului trecut.

Personalități de seamă ale culturii românești, cele două fete ale ilustrului scriitor s-au format în perioada de aur a culturii române, având privilegiul de a cunoaște direct mari personalități, ca de exemplu Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuță, George Enescu, Nicolae Grigorescu. La rânul lor, personalități de seamă ale culturii secolului al XX-lea au fost găzduite în casele lor.

Casa Henriettei Delavrancea

Casa Hanriettei Delavrancea se află aproape de intersecția străzii Eminescu cu Calea Moșilor. Imobilul a fost proiectat chiar de arhitectă. Aceasta este una dintre primele femei arhitect din Romania și a devenit cunoscută prin modul în care a reușit să îmbine tendințele arhitecturii moderne din perioada interbelică cu elemente ale arhitecturii românești tradiționale, forme la care a adăugat accente medietraneene.

Casa din strada Eminescu este reprezentativă pentru stilul Heniettei Delavrancea care a rămas în arhitectura bucureșteană mai ales prin proiecte de mică anvergură, realizate fără ostentaţie într-un pitoresc modern, cu elemente de factură vernaculară.  Discreția care a caracterizat-o în ceea ce privește viața particulară ne-a împiedecat să găsim imagini sau planuri ale locuinței.

Într-un interviu acordat Ileanei Murgescu în 1980, Henrietta Delavrancea spunea despre proiectele ei: “Din ceea ce mi-a fost totuşi îngăduit să creez aş cita: Institutul de Igienă din Bucureşti, Prefectura din Oraviţa pe care le-am câştigat prin concurs public. Institutul de Oncologie, Institutul de la Fundeni, ca lucrări mari. Ce păstrez în sufletul meu, sunt casele de la ţară şi cele de pe malul mării.” Este evident că se referă la casele de Balcic, locul pe care asemeni multor artiști l-a îndrăgit în mod deosebit

.

Din păcate după moartea ei, casa de pe strada Eminescu a ajuns să arate din ce în ce mai jalnic. Nu s-a gasit o destinație adecvată pentru acest imobil cu dimensiuni relativ reduse, elegat și cu o volumetrie echilibrată. Stilistic este un amestec foarte reușit între stilul neoromânesc promovat de Ion Micu, modernismul epocii interbelice și influențele balcanice. Azi chiar placa care amintește de cândva celebra sa locatară este ilizibilă. Casa din alt veac (a fost construită în 1925) privește stingheră spre  strada aglomerată și plină de mașini.

Casa pianistei Cella Delavrancea

Mergând dinspre Calea Moșilor spre Piața Romană, foarte aproape de casa arhitectei Delavranacea, legate și acum printr-un fir nevăzut, aproape de intersecția cu strada Toamnei și de biserica Precupeții Vechi, întâlnim casa pianistei Cella Delavrancea.

Este un imobil mai impozant decât cel al surorii ei, deşi este mai vechi. Casa a fost cumpărată în 1911, dar este mai veche și a fost cumpărată de cel de al treilea soț al artistei ,Aristide Blank.

După divorț, Cella Delavrancea a locuit în această casă până la moartea sa în 1991.

Puţine imagin s-au păstrat cu interiorul acestei case. Au rămas mărturiile celor care i-au călcat pragul.  „Liniştea şi calmul pluteau în camerele frumos mobilate cu artă populară, din care nu lipseau florile şi decoraţiile interioare, iar o boare de sulfină şi levănţică îmbrăca toate încăperile. Era o mare iubitoare de pisici. Statura ei era ca a unui copil, mititică, veşnic surîzătoare şi vioaie, avea un păr alb că zapada şi purta o coafură „montante”, aşa cum apare în fotografia din tinereţe alături de Caragiale.” (Venera Dumitrescu-Staia, prietenă).

“Modernizată” cu termopane, casa este încă de la sfârșitul anior ‘90, restaurant chinezesc. Se vede că a fost proiectată de un arhitect priceput, preocupat de dialogul casei cu strada.

Intrarea în casa- restaurant. Din fericire s-a păstrat ușa originală cu geamuri și fier forjat.

Cu o volumerie echilibrată care se retrage treptat, cu preocupare pentru ordonarea fațadelor și dialogul cu mediu înconjurător, casa este azi „sufocată” de decoruri chinezești de carton.. Registrul superior care impresionează prin casete cu profiluri ritmate și și elemente de stucatură cu motive florale mai poate fi încă admirat.

Interior – Restaurantul Templul Soarelui. Probabil salonul casei, locul în care se afla pianul.

Din curtea comună a celor două surori, o fereastră deschisă din spatele casei Cellei Delavrancea, ne permite să admirăm un splendid tablou, neîndoielnic unul dintre puţinele obiecte aparţinând fostei proprietare şi rămase, şi care sugerează chiar şi acum ambianţa interiorului casei pianistei.

Probabil lărgirea străzii, necesară datorită creșterii traficului a dus și la micșorarea spațiului verde de la intrare. Ne putem imaginea casa arhitectei îmbrăcată cu verdeașă (ani de zile o tufă de caprifoi impresinantă înnobila curtea, dar azi a fost tăiată de noii locatari.)

Din păcate, azi eleganța imobilului însuflețit cândva de acordurile pianului la care cânta Cella Delavrancea este greu de observat în spatele deorului de carton care ilustrează profilul chinezesc al restaurantului. Interiorul cu același decor „pseudo chinezesc” plin de lampadare roșii nu păstrează nici el nimic din atmosfera veche a casei.

Maria Alexe

Foto: Maria Alexe, Ion Diamandi