Evidare, o tehnică de salvare a arhitecturii originare dar şi de obţinerea nejustificată a autorizaţiei de construire

Cel dintâi contact cu privirile, faţadele sunt cele mai importante elemente ale clădirilor, stilul în care sunt concepute punându-şi decisiv amprenta atât asupra clădirii în sine cât şi a întregului ansamblu arhitectural. De aceea, asupra faţadelor se concentrează cele mai multe eforturi, atât în ceea ce priveşte proiectarea  cât şi renovarea lor. În ceea ce priveşte casele şi clădirile vechi, sunt propuse atât soluţii de păstrare a unor faţade cu valoare deosebită cât şi folosirea unor  concepte noi, moderne care să înlocuiască faţadele distruse  ale unor clădiri vechi şi care nu se mai pot recupera.

Termenul folosit uzual în arhitectură şi construcţii prin care sunt păstrate doar faţadele în cazul unor clădiri vechi este evidare. Prin această tehnică rămâne la vedere doar un rest din decorul oferit de stilul arhitectural – clasic, neoclasic, neoromânesc, etc. ,  în interiorul acestor pereţi, clădirea căpătând funcţionalităţi noi, moderne. Sunt întâlnite astfel de cazuri şi la noi, rândurile ce urmează oferind câteva exemple relevante. Lăsăm la latitudinea cititorilor să aprecieze rezultatele.

Din păcate, această metodă este folosită şi pentru justificarea şi astfel obţinerea unei autorizaţii de construcţie care altfel nu ar fi eliberată. Majoritatea caselor vechi cu valoare arhitecturală şi istorică sunt în centrul oraşului şi ocupă un teren destul de mare. În plus, au regim de înălţime mic. Cum preţul metrului pătrat de teren din astfel de locuri este foarte ridicat iar tendinţa este de creştere, apare interesul financiar de a se demola clădirea veche şi a se realiza în loc un proiect de clădire nouă cu multe etaje (de exemplu, de birouri). Casa fiind însă încadrată ca monument de patrimoniu sau fiind plasată în zonă protejată, primăria nu poate elibera autorizaţie de construire pentru demolarea casei vechi şi ridicarea alteia noi. Fiind în joc interese mari, rechinii imobiliari, interesaţi numai de profit şi deloc de prezervarea valorilor culturale, cu “colaborarea” preţioasă a autorităţilor locale, găsesc soluţii în favoarea lor. Clădirea veche este lăsată să se degradeze, apare imposibilitatea renovării şi reabilitării ei dar, vezi doamne, este salvată arhitectura istorică prin păstrarea unui ciot al faţadei şi astfel este obţinută şi autorizaţia de construire. Deseori rezultatul arhitectural este o struţo-cămilă, în schimb, toţi cei implicaţi vor avea câştiguri grase. Este chiar cazul frumoasei case din Piaţa Romană, lipită de ASE, care va avea această soartă. Prezentăm cazul în rândurile de mai jos-

Tehnica evidării

Conform DEX, evidare (din franceză, evider) înseamnă a scobi pe dinăuntru, a goli, a decupa, a scoate. Aplicat în arhitectură şi construcţii, în cazul unei clădiri vechi având o arhitectură valoroasă sau însăşi clădirea reprezentând o valoare istorică, dar întreaga structură prezentând probleme grave.

Din varii motive, clădirea nefiind sau neputând fi demolată, sunt păstraţi pereţii exteriori (faţadele), eventual când este cazul, cu repararea/renovarea elementelor de finisare şi decorare şi a ferestrelor (a căror formă este esenţială în definirea stilului arhitectural). La interior se construieşte practic o nouă clădire, cu alte planşeuri, având funcţionalităţi diferite, în cele mai multe cazuri, de birouri. Tehnica s-a aplicat cu precădere în cazul unor case istorice sau blocuri de locuit/hoteluri monumentale după război, în Franţa, deobicei pentru păstrarea unei ambianţe speciale din anumite perioade faste (de exemplu, Belle Epoque) sau în cazul păstrării unităţii arhitecturale a unui cartier/zone istorice/turistice deosebit de importante precum şi în Germania.

În zonele ultracentrale ale Parisului, de exemplu, hoteluri  impunătoate construite la sfârşitul secolului al XIX lea, fuseseră concepute conform standardelor de lux din acea perioadă, în care înălţimile camerelor de 4,5 – 5 m precum şi dimensiunile foarte mari ale ferestrelor erau un must. Adăugând întreţinerea foarte dificilă (imaginaţi-vă, de exemplu, spălatul geamurilor de la etajele suprerioare),  decoraţiunile exterioare, etc., toate aceste detalii  nu mai puteau asigura, decât cu eforturi extreme, confortul şi pretenţiile clienţilor conform normelor moderne. În unele situaţii s-a luat decizia de a se păstra frumoasele faţade iar la interior s-au turnat  planşee la înălţimi mai mici, dimensiunile ferestrelor fiind şi ele micşorate.

În Germania situaţia a fost cu totul alta. La sfârşitul războiului, majoritatea oraşelor (chiar şi cele mai mici) au suferit bombardamente masive şi nemiloase care au distrus, uneori complet clădirile şi casele din centrele care se bucurau de o arhitectură valoroasă.  În afară de pierderea de vieţi omeneşti  (în marea majoritate, femei şi copii) au fost distruse valori inestimabile,  exemplul oraşului Dresda  fiind elocvent.  În această situaţie, germanii au procedat fie la lasarea unor ruine care să stea mărturie celor petrecute (se pot vedea şi astăzi la Berlin sau la Dresda), fie la reconstituirea unor întregi zone de clădiri. Au fost cazuri, cum este cel al Pieţei principale din orăşelul Munster,  în care deşi clădirile au fost complet distruse, faţadele au fost reconstituite de către localnici cu resturile din demolări, respectându-se cu exactitate arhitectura dinaintea bombardamentelor. Şi pentru alte oraşe, primăriile locale au dispus proiecte întregi de reconstituire a centrelor istorice pe baza planurilor originare, aceste proiecte desfăşurându-se până în zilele noastre. În unele dintre cazuri au fost folosite tehnicile de evidare.

Câteva exemple

În proximitatea Pieţei Revoluţiei, pe strada Boteanu, o clădire ciudată atrage imediat atenţia privitorilor. O frumoasă vilă interbelică având şi valoare istorică a fost practic distrusă în timpul evenimentelor revoluţiei din decembrie, rămânând practic numai nişte ciotuiri, o parte din faţadă.

Proiectul interesant al Uniunii Arhitecţilor a prevăzut păstrarea faţadei rămase, care să stea mărturie acelor evenimente când a fost folosită artileria grea în plin centrul Capitalei unde se găsea o mulţime de cetăţeni, şi construirea în interior a unui bloc de birouri cu mai multe etaje.

• 

• 

Pe Calea Victoriei, lângă Palatul Telefoanelor, s-a construit în urmă cu câţiva ani Hotelul Novotel. Deoarece exact pe acest loc fusese clădirea Teatrului Naţional, care s-a dărâmat la cutremurul din 1940, proiectul a prevăzut ca faţada să fie preluată întocmai din proiectul original al vechii clădiri, în spatele său fiind construită, în  contrast,  clădirea hotelului în stil modern, din sticlă şi metal.

O idee interesantă pentru menţinerea unei ambianţe  de lux clasic, aşa cum era în perioada interbelică.

După părerea noastră, chiar interiorul, reprezentat de faţada principală şi care urmăreşte la rândul său decorul clasic al anilor interbelici, este din păcate, unul rece, în disonanţă cu cel original.

În zona Maria Rosetti, arhitectura neoromânească a unei case vechi a fost păstrată (s-a folosit deasemenea tehnica evidării), construindu-se un bloc cu mai multe etaje. În acest caz, a fost singura soluţie (de compromis) pentru o construcţie nouă, casa fiind de patrimoniu, demolarea era ilegală.

În Centrul Vechi pot fi observate mai multe proiecte prin care faţadele foarte degradate ale unor imobile vechi au fost renovate, regândindu-se partea decorativă în stil nou, modern. 

• 

• 

• 

• 

Se foloseşte astfel, din nou, puternicul contrast vechi-nou, extrem de periculos dacă nu are în spate un proiect de arhitectură realizat de arhitecţi specializaţi în astfel de întreprinderi

Istoria casei Spiru Haret

Amplasată pe str. Gheorghe Manu, la nr. 7, casa în care Spiru Haret și-a petrecut ultimi ani din viață, a fost declarată monument istoric în 2005. Construită în perioada 1888-1890, clădirea a trecut printr-un proces de “reconfigurare” în 2012, în urma căruia a pierdut marea majoritate a componentelor sale structurale și a fost transformată într-un bloc modern de șapte etaje.

Deoarece era clasificată de patrimoniu, deci nu se putea demola, a fost folosit ca artificiu (compromise)  tehnica evidării,  păstrându-se faţada.  De altfel, acest procedeu a fost folosit destul de des mulţi ani în cazul caselor de patrimoniu ai căror proprietari doreau să le demoleze pentru a construi  pe terenul scump imobile cu mai multe etaje. Cum se proceda? La adăpostul faţadei nedemolate şi a “înţelegerii” din partea autorităţilor, se realiza o construcţie nouă, iar apoi faţada se lăsa să se demoleze singură sau chiar autorităţile impuneau demolarea ca fiind pericol pentru trecători.

Casa lui Spiru Haret

Spiru Haret a fost primul român doctor în matematică la Sorbona, membru al Academiei Române și reformator al învățământului românesc. În timpul mandatului să ca Ministru al Cultelor, în perioada 1897-1910, analfabetismul a fost redus cu 27%, fapt ce a permis tinerilor din mediul rural accesul la noi profesii și a avut o contribuție semnificativă în dezvoltarea industriilor.  “O întreagă epocă stă sub emblema personalităţii sale. Datoria poporului român faţă de unul din cei mai vrednici oameni care l-au călăuzit nu s-a plătit, odată pentru totdeauna, cu statuia din faţa Universităţii”, spune istoricul Andrei Pippidi (autor între altele al foartei interesante lucrări “Bucureşti, istorie şi urbanism”, Ed. Do-minoR, 2002), care a încercat în zadar să atragă atenţia, la momentul respectiv, asupra ilegalităţii şi  imoralităţii demolării casei Spiru Haret.

Iată şi un fragment din  “O casă în Bucureşti”, autoarea,  Silvia Colfescu, deosebit de sensibilă  cunoscătoare ai acestor martori ai devenirii istorice a oraşului, aşa cum defineşte scriitoarea “casele vechi”, a înfăţişat cât se poate de plastic povestea tristă a acestei case istorice, poveste care, din păcate, a fost împărtăşită (şi este încă!) şi de altele de acest fel.

“O casă în Bucureşti păstrează între zidurile sale amintirea vieţii lui Spiru Haret. Situată pe strada Gheorghe Manu (fostă Verde, fostă Lemnea) la numărul 7, este o clădire armonioasă, cu o arhitectură îngrijită, de stil neoclasic, cu elemente de decor în stil neobaroc. Cererea de autorizaţie datează din 1888. Planurile nu s-au păstrat, dar volumetria elegantă, proporţiile armonioase şi claritatea compoziţiei ar indica drept autor un arhitect talentat.

Rămasă moştenire unor nepoţi, casa a fost vândută Institutului Naţional al Cooperaţiei – INCOOP, care a înfiinţat aici un mic muzeu. Nepoţii au donat muzeului obiectele personale, biblioteca şi manuscrisele lui Spiru Haret, care au fost expuse în biroul şi biblioteca în care lucrase acesta.Tăvălugul comunismului nu s-a abătut imediat după 1944 asupra micului muzeu. Abia în 1950 muzeul a fost desfiinţat. Obiectele au fost trimise Bibliotecii Academiei, iar clădirea a fost pusă la dispoziţia Ministerului Învăţământului. Zilele cele mai negre pentru casă au venit, în mod paradoxal, după eliberarea de comunism. Casa a fost retrocedată urmaşei INCOOP – Centrocoop, care a preluat-o în anul 2000 şi a vândut-o cu mare grabă unor persoane particulare în anul 2001. La rândul lor, acestea au vândut-o în anul 2005 societăţii comerciale Invest Lux Construct.

Un şir de fenomene inexplicabile a împins inexorabil clădirea pe povârnişul pierzaniei. Printr-o nebăgare de seamă inexplicabilă, casa marelui cărturar nu a fost inclusă în Lista Monumentelor Istorice. Abia în anul 2005 această lipsă a fost suplinită (pe LMI/2010 casa se află la poziţia 1399, cod B-II-m-B-19130). Printr-un dezinteres tot atât de inexplicabil, în 2005, la revânzarea casei, Ministerul Culturii nu s-a deranjat să facă rost de cei 1.140.000 euro care au reprezentat preţul de vânzare, astfel încât societatea imobiliară a devenit proprietara ei…

Iar nefericita casă a urmat drumul clasic al caselor istorice bucureştene. Întâi i s-au descuiat porţile. Imediat a fost invadată de ţigani. Aceştia au făcut ce fac de obicei. În încăperile în care Spiru Haret a scris şi a meditat, în care au stat la sfat miniştri, învăţaţi, literaţi, doamne elegante, locatarii „clandestini” au rupt, au ros, au murdărit, au distrus, au spart. În câţiva ani, casa s-a transformat în ceva intermediar între o cocină şi o ruină.

Între timp, s-au dat avize (ilegale, pentru că, chiar dacă la momentul acordării avizelor casa încă nu fusese înscrisă pe LMI, ea se afla în zona de protecţie a monumentului istoric alăturat, casa Niculescu-Dorobanţu), s-au întocmit planurile pentru un bloc de 7 etaje şi s-a aşteptat momentul favorabil…

De câtăva vreme porţile sunt închise, iar în casă nu se mai vede viermuiala veselă a ţiganilor. Asta nu e semn bun. „Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să moară”. Probabil că ţiganii au fost în sfârşit daţi afară. Dar nu ca să se cureţe şi să se restaureze casa. Nu. Probabil că i-a bătut ceasul…”

Din casa Nanu-Muscel va rămâne doar o parte iar în locul ei va răsări un imobil de şapte etaje

Povestea vilei de la ASE (Casa Nanu-Muscel) începe în 1903, când clădirea Academiei de Studii Economice nici nu exista. Casa i-a aparţinut unui profesor, fost director al Spitalului Colțea.

Casa este realizată după planurile arhitectului Ion Mincu iar în interior salonul are plafonul decorat cu o pictură a lui Dimitrie Mihăilescu, reprezentând o copie a tabloului “Varful cu dor”.

După o perioadă lungă de litigii și degradare vizibilă a casei, ASE a cumparat imobilul în 2012, cu 3,5 milioane de euro (din fonduri europene), cu tot cu un proiect de construcție, aprobat de Primăria Sectorului 1. Șantierul a fost deschis în vara lui 2015, cu fonduri pe care ASE le-a primit de la guvernul României, aproximativ 5,5 milioane de euro. Dar, pentru că vila se află în zonă istorică protejată, această autorizație ar fi trebuit eliberată de Primăria Capitalei, nu de primăria de sector. De aceea, şantierul a fost închis în martie 2016, de către ministrul Culturii din guvernul tehnocrat, Vlad Alexandrescu. Actualmente, şantierul este redeschis iar ASE declară că proiectul se va executa conform autorizaţiilor de construcţie şi aici vor fi organizate expoziții de artă contemporană și va fi deschisă o cafenea.

Opinia specialiştilor: arh. Gheorghe Radu Stănculescu

Noua clădire proiectată a primit autorizaţia iniţială de la Primăria Sect. 1 în mod ilegal. Fiind vorba de Zona Protejata nr. 4, Autorizaţia iniţială a fost emisă după anul 2000, deci legal trebuia emisă de Primăria Generală a Municipiului Bucureşti, şi nu de Primăria de sector. Deci autorizațiile emise subsecvent autorizației iniţiale sunt toate ilegale.

Proiectul autorizat şi propus în continuare calcă flagrant regulamentul de urbanism al zonei protejate amintite (zona 04a – Magheru), prin mai multe nerespectări ale regulamentului de urbanism, inclusiv prin suprafeţe vitrate de mari dimensiuni (peretele cortină), imitaţiile de materiale sau utilizarea improprie a materialelor (placajele ceramice sau suprafeţele metalice strălucitoare).

• 

• 

Cea mai gravă şi greşită soluţie tehnică adoptată în proiectul ilegal autorizat este folosirea ascensoarelor pentru accesul în parcarea subterană a noii clădiri, accesul fiind prevăzut dintr-o stradă cu sens unic şi cu lăţime liberă de max. 5 m. Această rezolvare presupune ca la orele de vârf, str. Cihoski (care și azi e în mare măsură blocată de trafic), să fie ore întregi închisă atât riveranilor care locuiesc aici, cât și mașinilor de intervenție (salvare, pompieri, etc.).
Imobilul ilegal autorizat mai are şi defectul major că obturează singura zonă prin care pătrunde lumina soarelui la clădirile de locuit din spatele complexelui ASE.
Față de cele de mai sus continuarea executării proiectului autorizat, pe lângă că este total ilegală, dar reprezintă o agresiune urbanistică inadmisibilă în ansamblul de protecție maximă şi de importanță națională care este Piața Romană. Deasemenea, par să existe anumite suspiciuni de corupție la inițierea acestui proiect megalomanic, ilegal și contrar normelor urbanistice și de mediu în vigoare.

Adăugăm şi noi.

Casa Nanu-Muscel este fără îndoială degradată. Dar chiar aşa cum arată, şi în special cum arăta acum câţiva ani, ar fi putut fi renovată, în special dat fiind valoarea ei arhitecturală şi istorică. La apariţia proiectului m-am bucurat. Marile universităţi occidentale organizează evenimente şi întâlniri restrânse (seri de brânză) în decoruri clasice în cadrul acestor instituţii. Casa Nanu Muscel s-ar preta perfect pentru astfel de evenimente sau alte întâlniri protocolare, Academia de Studii Economice reprezentând, ea însăşi, o tradiţie de seamă în cultura românească. Proiectul prevede o legătură între clădirea Academiei de Studii economice şi casa aristocratică print-o pasarelă. Aşa cum arată şantierul, nu este vorba de renovarea casei aristocratice, finisajele şi decoraţiunile fiind distruse în cadrul lucrărilor.

Menirea ASE este ca dascălii de aici să formeze specialişti în economie şi nicidecum de a se implica în afaceri. Rectorul Istudor ar trebui să se preocupe de organizarea instituţiei şi programele de învăţământ şi nu de proiecte imobiliare. Menţionăm că proiectul prevede realizarea la parter a unei cafenele. Actualmente complexul existent al ASE are destule spații slab sau neocupate, că să justifice o nouă investiție de câteva mii de m.p. de clădire de birouri. Mai mult, conform proiectului, vor fi 3 niveluri subterane. Pariem că în scurt timp de la finalizare, spaţiile vor fi închiriate unor companii comerciale şi nicidecum folosite de către funcţionarii instituţiei sau în procesul de învăţământ universitar.

Foto: Ion Diamandi