Dirjorul tăcerilor, un film dramatic despre destinul caselor vechi

Iată că nu numai jurnaliştii sau arhitecţii sunt preocupaţi de casele vechi şi destinul lor faţă de care autorităţile locale par total insensibile. Săptămâna trecută a avut loc premiera filmului Dirijorul tăcerilor, un lungmetraj de Ovidiu Georgescu care spune povestea unei frumoase case interbelice şi a mai multor generaţii legate această casă, poveste “îmbrăcată într-un aer de realism magic, folosind elementele vizuale”, aşa cum declară regizorul. Cu o distribuţie de excelenţi actori şi cu modalităţi cinematografice moderne şi pline de dramatism, premiera a fost întâmpinată de spectatori cu aplauze, ceea ce denotă şi faptul că oamenii sunt sensibili la tema expusă, filmul fiind un bun prilej de a-şi manifesta deplina dezaprobarea faţă de lucrurile odioase care se întâmplă în societatea noastră, chiar sub ochii noştri, şi pe care nu le pot influenţa. De altfel, pentru acest film, Ovidiu Georgescu a fost distins cu premiul pentru cel mai bun regizor la London Director Awards 2022.

Ridicată în anul 1925 într-o perioadă prosperă a ţării (de unde şi stilul elegant clasic şi solid), în plin centrul Capitalei (se pare strada Tudor Arghezi), casa trece prin mai multe ipostaze datorate diverselor conjucturi politice. După frumoasa perioadă dintre războaie, casa devine garnizoană germană, apoi este ocupată de ruşi şi naţionalizată, pentru ca în timpul comunismului să devină clinică medicală sau grădiniţă pentru copii. În acelaşi timp, casa găzduieşte destine și vieți omenești iar azi îi vedem pe locatarii săi – trei familii; trei generații – cum sunt distruși de decizia mafioților locali, în cârdășie cu un individ puternic și misterios, de a demola clădirea. Destinul este tragic, frumoasa casă care a rezistat cu brio vicisitudinilor istoriei urmează să fie demolată iar în locul ei se vor construi noi clădiri moderne, înalte şi reci, din sticlă şi beton, pentru birouri. Moştenitorii dispar, o întreagă clasă socială (vechea aristocrație) este desființată și dată uitării iar valorile trecutului sunt aruncate la gunoi.

Vi se pare cunoscută povestea? Nu numai că este plauzibilă dar este şi foarte reală. Nu numai noi am prezentat nenumărate astfel de cazuri care se aseamănă perfect cu exemplul din film. Desigur, mulţi se întreabă cum a fost posibil ca astfelde case şi vile cu valoare istorică şi arhitecturală, plasate în locaţii excelente, să intre pe mâini străine. Cu cât casa era mai frumoasă şi aşezată pe teren scump, cu atât a fost mai mare probabilitatea ca proprietarii, “duşmanii poporului”, să-şi găsească sfârşitul în temniţele comuniste, să fie trimişi în Bărăgan sau evacuaţi în alte locuinţe mai proaste. Rare au fost cazurile în care au rămas în propria casă dar, după ce au mai fost instalate aici şi alte familii. Când familia era evacuată noaptea în camioane, erau bucuroşi că au scăpat cu viaţă, mai puţin au fost interesaţi de actele de proprietate care oricum la acea vreme nu mai aveau nici o valoare. Iar până prin anul 2000 cu foarte mari greutăţi şi după timp îndelungat puteai recupera un act trebuincios. În schimb, mafia locală sau “şmecheri” cu bani, veniţi de cine ştie unde că era un os de ros nu întâmpinau nici o problemă în a-şi însuşi proprietăţi pe mai nimic. Într-unul din tururile din Bucureşti pe care le organiza prezentând case istorice şi familii de vază, Oana Marinache declara că nu crede că vreuna dintre casele importante din centrul Capitalei ar fi ajuns din nou în posesia adevăraţilor proprietari sau urmaşi.

O temă larg dezbătută şi în site-ul nostru este demolare versus renovare a caselor vechi. Iată ce spune şi regizorul filmului, Ovidiu Georgescu, referitor la acest lucru: “Eu nu spun că, la un moment dat, cultura sticlei și a betonului este mai bună ori mai rea decât cea din trecut. Dar, referitor la felul în care se înlocuiesc una pe cealaltă, se naște o întreagă discuție. Filmul „Dirijorul tăcerilor” încearcă să surprindă tocmai acest aspect”.