Evoluţia construcţiilor şi urbanismului în secolul XIX

O călătorie în timp ce prezintă evoluţia construcţiilor din Bucureşti începând cu secolului XIX demonstrează un mix de elemente vechi orientale la care treptat se adaugă elementele noi de influenţă occidentală. Modul de locuire a suferit şi el în timp schimbări radicale.

Arhitectura şi stilul de viaţă, influenţă orientală

În prima jumătate a secolului XIX foarte multe din construcţii se prezentau sub forma arhitecturii vernaculare: case-bordei înconjurate de vegetaţie, livezi şi grădini, case cu prispă deschisă, cu stâlpi de lemn şi geamuri mici pe structură de lemn (geamlâcuri). Deasemenea şi case cu intrare spre pivniţă (gârlici) şi pridvor.

Între elementele orientale distincte se poate aminti sacnaşiul, balconul (sau încăperea) la etaj, ieşit în afară şi închis cu geamlâc sau obloane.

Se deosebesc şi casele oamenilor cu stare, case cu parter înalt, cu geamlâc, acoperiş şi copertină metalică, cu dependinţe retrase. Deasemenea casele boiereşti cu etaj, curte largă, cu dependinţe şi împrejmuire înaltă.

O categorie aparte de case, care se înmulţesc odată cu creşterea comerţului, sunt cele de târgoveţi şi apoi de negustori.

Apar apoi şi imobilele cu prăvălii la parter şi apartamente la etaj.

Case de târgoveţ, actualmente case protejate (Strada Traian şi Calea Şerban Vodă, foto jos).

Hanurile

O altă categorie aparte sunt hanurile. Multe dintre ele au fost construite chiar la începutul secolului XIX. Din păcare, construcţiile de calitate slabă, incendiile şi cutremurele care s-au produs, la care se adaugă şi lipsa de interes a autorităţilor pentru case vechi istorice şi cu relevanţă arhitecturală, a dus la dispariţia majorităţii dintre ele.

Un exemplu tipic este Hanul lui Manuc. În anul 1806 Manuc începe construcția hanului ce va fi terminată în 1808.

Foto commons.wikimedia.org

Stilul construcţiei este oriental, în construcţie folosindu-se mult lemn. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă. Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreaţă.

Arhitectura exactă a hanului în configurația sa inițială nu se cunoaște. Însă, din descrierile din acea vreme reiese că la subsol se aflau 15 pivnițe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării și un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane.

Foto commons.wikimedia.org

Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeți. În curtea interioară exista o cafenea și o mică grădină cu fântână arteziană.

Foto commons.wikimedia.org

Hanul cu Tei a fost construit în anul 1833 de către Anastasie Hagi, Gheorghe Polizu și Ștefan Popovici, pe strada Lipscani. Era cunoscut și sub numele de Hanul de pe Ulița cea mare a Marchitanilor. Este singurul han istoric din București care și-a păstrat forma de origine. Actualmente construcţia, care adăposteşte numeroase galerii de artă şi un restaurant, este încadrată ca monument istoruc.

Către un stil occidental

Trebuie spus că evoluţia spre o arhitectură şi o urbanistică mai evoluată a necesitat un timp. Consemnăm şi un moment important. Prima lege organică cvasi-constituțională în Țara Românească și Moldova a fost promulgată în 1831-1832 de către autoritățile imperiale rusești și a rămas valabilă până în anul 1858. Conservator în esență, documentul a inițiat totuși o perioadă de reforme, care au pus baza occidentalizării societății locale. În afară de deschiderea către civilizaţia occidentală, Regulamentul organic a adus schimbări fundamentale în urbanism. Până în acest moment Bucureştiul, ca şi alte oraşe din cele două ţări, erau organizate pe mahalale şi maidane. Practic nu existau străzi. Noua civilizaţie a adus organizarea cu străzi şi, deasemenea important, casele au căpătat numere pentru identificare.

Însemnările spun că până prin 1850, în timpul iernilor grele, haite de lupi din pădirea Vlăsiei se avântau cu venirea serii până în centrul Bucureştiului iar oamenii nu mai puteau ieşi din case.

A doua jumătate a secolului XIX

Pe fondul reformelor din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866) şi al suflului înnoitor adus de Carol I (1866 – 1914), viaţa locuitorilor se îmbunătăţeşte. În Bucureşti se stabilesc din ce în ce mai mulţi arhitecţi, constructori-antreprenori, meşteri şi negustori străini. Iniţial, aceşti antreprenori cehi, nemţi, dar în special italieni au adus modelele stilistice din ţările lor. Printre astfel de arhitecţi şi ingineri se pot enumera: J.E. Berthet, Paul Gottereau, L. Lipizer, Z. Kofczinski, A. Godillot, G. Magni, etc. Funcţii importante tehnice din ministere care reglementează urbanismul şi construcţiile sunt ocupate de specialişti cu experienţă din Germania, Cehia, Franţa sau Italia.  În anii ’70 şi ’80 ajung deasemenea în capitală mulţi furnizori străini de materii prime, mobilier sau utilităţi, atât de necesare modernizării caselor şi construcţiilor.

Influenţă occidentală

Pe măsură ce protipendada călătoreşte sau are acces la surse de inspiraţie din Occident, construirea sau decorarea caselor devine din ce în ce mai elaborată. Acum este în pas cu stilurile marilor capitale europene, sunt adoptate stiluri occidentale, la modă în acea perioadă. Deasemenea elemente de arhitectură occidentală sunt mixate cu arhitectura locală, de inspiraţie orientală. Astfel se pot întâlni în acea vreme stilul arhitectural medieval occidental, neogotic, eclectic  şi neoclasic francez, neo-renescentist, etc.

După 1860, în cadrul secţiilor tehnice ale departamentelor comunale sau ministeriale se observă o prezenţă mult mai numeroasă a românilor, care se specializează şi ocupă funcţii administrative diverse. Treptat ei se vor ocupa şi de proiecte private. Au început să proiecteze modern sau să îmbunătăţească şi să extindă construcţiile mai vechi, de dinainte de marele incendiu din 1847. Tinerii români încep să se specializeze în universităţile tehnice sau şcoli de artă şi arhitectură în străinătate, activitatea constructivă diversificându-se în ultimele decenii.

Ascensiunea economică şi politică a burgheziei, care a determinat declanşarea unei restructurări a oraşelor, în special a capitalei, a fost însoţită  în prima perioadă de dezvoltare a arhitecturii moderne româneşti. Deasemenea de o tendinţă marcată spre imitarea stilurilor istorice ce dominau în acea epocă în toate ţările Europei. Dar, aşa cum am arătat şi datorită antreprizelor străine ajunse în căutare de lucru pe meleagurile noastre.

Stilul neoromânesc

Interesul şi preţuirea acordate de intelectualitatea română progresistă creaţiilor populare autohtone, precum şi dezvoltarea limbii, a literaturii şi a picturii naţionale au stimulat proiectele de case cu decoraţii proprii stilului neoromânesc, chiar dacă de multe ori erau asimilări decorative din alte zone geografice. Curentul a apărut la sfârşitul secolului XIX. Dar stilul neoromânesc a început să fie asimilat de românii înstăriţi în primii ani ai secolului al XX-lea. Ulterior s-a răspândit şi în Transilvania.

Astfel de case, distinctive prin compoziţia faţadelor şi ornamente, prezintă un amestec de elemente bizantine, etnice, ţărăneşti, precum şi unele motive de artă otomană sau din arhitectura otomană şi chiar teme de renaştere italiană târzie. Între elementele bizantine remarcăm rcadele scurte, coloanele mici şi groase. Ca elemente de arhitectură otomană distingem aspectul masiv, de cetate, al caselor)

Bufetul de la Şosea (Casa Doina), în realizarea arhitectului Ion Mincu, este exemplu clasic de casă în stil neoromânesc. A fost construit în 1892 şi din iniţiativa lui Petre P. Carp, atunci ministru al lucrărilor publice.

Material realizat cu sprijinul Asociaţiei Istoria Artei

Foto debut: commons.wikimedia.org

1 thought on “Evoluţia construcţiilor şi urbanismului în secolul XIX

Comments are closed.