Modernizarea Bucureştiului, atât ca şi construcţii cât şi urbanism şi instalaţii s-a realizat în ultimele 200 de ani. Tema apei (potabile) a fost dificilă iar istoria ei este interesantă, prin prisma problemelor de care s-a lovit precum şi a soluţiilor implementate. Frumoasele fântâni, care încă mai împodobesc oraşul şi care au mare valoare arhitecturală, stau martore. Expunem lucrarea interesantă şi foarte bine documentată pe această temă realizată de dr. Maria Alexe.
Apa vie, apa moartă
Cu toții cunoaștem această expresie din poveștile copilăriei. Mai puțin știu însă că metafora se bazează pe faptul că apa potabilă, cea în care crește viața este apa vie și cea nepotabilă este apa moartă. Bucureștiul, orașul pe care niciun studiu geografic nu l-ar recomanda pentru a deveni capitală, a avut mereu probleme cu apa potabilă, în ciuda faptului că solul său este nisipos cu pânze freatice la diverse adâncimi. Definit de Magda Cârneci ca un oraș al mirosurilor (praf, beton încins, flori de tei și miros de grătare), Bucureștiului îi lipsește miroasul apei. Nu simțim ca în marile capitale boarea râului care traversează orașul. Dâmbovița, în trecut axul central al cetății, mirosea urât (a fost un timp acoperită în zona centrală), iar acum canalul care a înlocuit-o nu miroase a nimic, semn al artificialului. Puțurile și fântânile au fost atât de importante pentru bucureșteni, încât numele lor s- păstrat peste timp în memoria colectivă. Felul în care își procurau bucureștenii veacurilor trecute poate fi fascinant pentru locuitorii săi de azi.
Apa de Dâmbovița – Sacagiii
Mult timp bucureștenii au băut și au folosit în gospodărie mai ales apă din Dâmbovița, fiindcă puțurile erau relativ rare și nu întotdeauna apa lor era bună de băut. Sacagiii (Apari) aduceau apă în butoaie trase de cai și puse pe un atelaj cu două roți. Unii beau această apă după ce era limpezită și igenizată cu piatră acră. Aprovizionarea se facea la anumite vaduri. Exista chiar un vad care se numea Vadul Sacagiilor, pe care primarul Dem I Dobrescu îl desființează ca neigienic. Funcția socială a sacagiilor era întărită de obiceiul care cerea ca pentru pomenirea morților se dădea de pomană apă. Mult timp, după ce apăruseră cișmelele și chiar apa curentă, sacagii au continuat să lucreze, apa lor fiind folosită ca apă menajeră.
Puţuri
În vechiul București puțurile reau repere importante, în jurul lor adunâdu-se lumea, ceea a dus la conturarea unor răspântii, locuri de socializare și viitoare piețe urbane. Piața Romană și piața Romei au apărut pe locul unor vechi puțuri de răspântie Constantin C. Giurescu scrie în Istoria Bucureștilor că în 1906 mai existau încă 1300 de puțuri în aria urbană. Pe actuala stradă Polonă erau însemnate cinci puțuri. Existența unui număr relativ mare pe o arie restrânsă este motivată nu doar de nevoia aprovizionării cu apă, ci și de tradiția religiosă prin care oamenii erau îndemnați să construiască puțuri pentru a pomeni morții. Până spre începutul secolului al XIX-lea., puțurile erau cu cumpănă, apoi apar și cele cu roată. Erau rare cele cu apă bună (apă potabilă). Dintre acestea cele mai multe erau în locuri publice, folosite de mai multe case din jur. Probabil de aceea, numele lor a fost reținut de memoria colectivă și azi le regăsim în numele unor străzi din aria urbană centrală– Puțul cu apă rece, Puțul cu zale, Puțul cu plopi, Puțul de piatră. Altele au păstrat și numele celui care le-a zidit – Puțul lui Zamfir sau Puțul lui Crăciun. În anul 1856 exista încă în zona bisericii Armenești ulița Puțul Spătarului, azi denumirea s-a simplificat și strada se numește simplu – Strada Spătarului.
Nicolae Vatamanu amintește și de un puț aflat pe strada Atelierului (această stradă ce amintește de vechile ateliere din preajma Gării de Nord există și azi. Ea leagă Calea Griviței de Piața Matache). Nicolae Vatamanu descrie locul în care s-a aflat acest puț din apropierea Căii Griviței, lângă Gara de Nord, despre care crede că a exista până în secolul al XIX-lea. Autorul a copilărit în cartier își amintește că pe locul fostului puț erau multe cruci, despre care ne spune că nu erau rămășițele unui vechi cimitir ci ”obișnuitele cruci din preajma unui puț, astupat cine știe de câtă vreme”.
Oamenii aveau câteodată puţuri în curte dar ele aveau „apă rea şi sălcie din care ni se pricinuieşte boala”, după cum spune G. Potra. La marginea Bucureștiului secolului al XVIII-lea. a existat mult timp o stradă care purta numele de Ulița Fântânii – actuala stradă General Berthelot – ducea la o fîntână cu apă nepotabilă, folosită pentru adăpatul animalelor, și pe care memoria colectivă a reținut-o sub numele de Fântâna Boului.
Semnele progresului – cişmele şi fântâni
Un progres important, mai ales din punct de vedere al igienei este apariția apei de la cișmea. După Ionnescu Gion, în anul 1789 existau în București 17 fântâni (cișmele). Unele erau prin curțile boierilor. Dar cele mai multe erau erau pe podul Mogoșoaiei. Pentru aceste cișmele apa era adusă prin conducte din zone aflate în afara Bucureștiului. Săpăturile au scos la iveală fragmente din vechile conducte ale domnilor fanarioți. De a lungul străzilor Spiru Haret, Buzești, Savstopol şi Calea Griviței s-au găsit deasemenea fragmente de olane cu diametrul de 20 până la 35cm, fragmente din conducta care transporta apa de la Fântâna lui Mavrogheni, unde se constrise o clădire numită Casa Apelor, până la rezervoarele de lângă Cișmigiu.
Domnii fanarioți veniți de la Istanbul unde se păstrase din perioada bizantină rețeaua de conducte și cisterne, înceracă modernizarea Bucureștiului. Importanța acestei rețele de cișmele se vede și din faptul că se înființează o dregătorie specială – Marele Cișmigiu. Acesta la rândul său avea tot felul de ajutoare și mai toți stăteau în Mahalaua Stejarului unde se afla Șipotul Fântânilor, denumire păstrată și azi de o strada din apropierea Pieții Palatului, Fântâna lui Mavrogheni (Vasile Lepăduș, Constantin Gândea, Dian Popescu – Bucureștiul necunoscut o istorie fascinantă a capitalei, Editura LITTLE STAR, p199).
Mahala Stejarului conform-unui act de la 1782 se mărginea cu mahalaua Fântâna Boului și Popa Rusu, până spre Manea Brutaru. Cu alte cuvinte era cam în zona Știrbei-Vodă, acolo unde e și strada Șipotul Fântânilor
Printre cele mai cunoscute cișmele au fost cea din dreptul bisericii Sărindar și Cișmeaua Roșie, al cărui nume s-a păstrat fiindcă acolo s-a înființat primul teatru.
Una dintre cele mai cunoscute fntâni era cea din Dealul Filaretului. Acolo au fost inițial 3 fântâni, una numită Fântâna celor trei popi era foarte frecventată la începutul secolului al XIX-lea. Cea mai cunoscută dintre ele a fost fântăna lui Filaret. Reconstruită ea poate fi admirată și azi în parcul Carol. E fântâna Cantacuzino, un ansamblu neoclasic ce include sculpturi de Karol Storck. A fost construită pe locul celebrei fântâni a mitropolitului Filaret (1792-1793), ruinată şi demolată în 1863.
Un progres a fost și construirea unei rețele de cișmele/ pompe stradale, instalații care au continuat să existe mult timp în București în zonele periferice unde oameni veniți din satele din jur își construiau case fără canalizare sau apă potabilă. Anamaria Smighelschi își amintește că o astfel de pompă a existat și pe strada Clucerului, stradă la doi pași de Arcul de Triumf, între două cârciumi, la o lărgime unde se întretăia strada Clucerului cu Nicolae Racotă. Era o cișmea la drum ce se împacheta iarna cu scânduri și paie (Bucureștiul meu, editura Humanitas, București, 2016). Asemenea cișmele aflate pe marginea străzii, a căror apă se scurgea în rigolă, se mai numeau și pompe, atunci când în loc de robinet, se dădea drumul la apă prin pompare.
După 1800, când în aproape toate străzile exista deja o cișmea, începe să se introducă apa curentă în casele aristocratice de pe Podul Mogoșoaiei. Este începutul modernizării, unul dintre semnele care dovedesc că Bucureștiul începe să își uite trecutul oriental.