Un om, o casă, o poveste din Moldova

Da, este o poveste pe care mi-a spus-o Horia Constantinescu-Strihan, un arhitect foarte experimentat, bun cunoscător al tehnicilor de construcţie şi arhitecturii tradiţionale, inclusiv al celei săseşti.

Undeva, cândva după război

Este vorba despre un om obişnuit, un moldovean, care, ca orice român, a avut dorinţa de a înălţa o casă frumoasă pentru familia sa, pe care să o iubească şi cu care să se mândrească. Este vorba despre înţelegerea faptului că arhitectura şi stilul constructiv provenit din Occident erau mult superioare construcţiilor care se făceau în mediu rural la noi. Acest lucru explică poate şi de ce arhitectura din ţara noastră este atât de eclectică, cu multe elemente preluate din alte stiluri.

Povestea este datată la puţin timp de la terminarea războiului, când în Occidentul European se desfăşurau ample programe de construcţii, în special de locuinţe moderne. La noi era însă regimul stalinist de tristă amintire. Caracteristica principală era lipsuri de detoate, nu numai de alimente ci şi de materiale de construcţie, de exemplu.

Aşa cum am arătat, dorinţa de a avea o casă era mare şi de aceea cred că povestea prin care cineva, un om simplu, fără studii, şi-a construit o casă cu mijloace proprii, fără arhitect, fără constructor, cu materiale aşa cum a putut şi după cum a crezut, pe baza observaţiilor proprii, este deosebit de relevantă. Foarte interesant este faptul că autorul nu a încercat să facă o copie a unei case, ci a adaptat construcţia la stilul de viaţă al locului, desigur mult deosebit de cel al saşilor.

Din schiţa realizată de arhitectul Horia Constantinescu-Strihan care s-a ocupat de reconstituirea planului construcţiei şi consilierea în vederea renovării casei după 70 de ani, mai rezultă un lucru interesant. Păstrând liniile principale arhitecturale, este evident că autorul a dorit să adauge casei elemente estetice şi decorative noi prin care să se deosebească de construcţiile săseşti care l-au inspirat şi care uneori sunt monotone prin repetabilitatea lor.

Expun povestea aşa cum mi-a fost relatată, inclusiv cu interesantele comentarii ale arhitectului Horia Constantinescu-Strihan.

Nea Vasile îşi face casă

În comuna Năneşti din judeţul Vrancea, domnul Chirilă Vasile, de meserie tâmplar şi dogar, a fost repartizat pentru efectuarea stagiului militar, timp de trei ani, la mijlocul secolului trecut, într-o localitate din Transilvania locuită majoritar de saşi.

Acolo a observat ceea ce noi numim astăzi arhitectură tipic săsească. Respectiv configurarea volumelor construite pentru apărare, la porţi masive contopite cu locuinţa şi cu o dispunere a volumelor construite în jurul unei curţi care devine interioară. Cu secole în urmă, satul din Transilvania era  sistematizat, conform legislaţiei aplicate de autorităţile  vremii şi modelului „sesiei  flamande“. Scopul era asigurarea adaptării la relief, o dezvoltare a simţului de apartenenţă la  colectivitate în vederea supravegherii muncilor agricole. Nu mai puţin importantă, o  asigurare împotriva incendiilor şi inundaţiilor, precum şi pentru obţinerea unei economii de teren.

Intrând în contact cu locuitorii şi cu modul lor de viaţă, domnul Vasile a decis ca la reîntoarcerea în comuna natală să-şi realizeze o gospodărie în satul Năneşti unde să reproducă o gospodărie săsească.

În anul 1955 şi-a materializat investiţia. Vasile Chirilă povestea că, dacă stagiul militar dura mai mult, învăţa chiar să vorbească în dialectul săsesc.     

Casă săsească într-un sat în Moldova

Cu toate că, în ansamblu, a dispus corpurile construite realizând o curte interioară conform modelului din Transilvania, nu a reprodus întocmai formele săseşti. Acestea au fost adaptate nevoilor şi tradiţiilor moldoveneşti, folosind o volumetrie dotată cu multe spaţii semi-deschise.

Construcţia realizată în satul Năneşti nu s-a putut ridica la standardul de calitate al arhitecturii săseşti, bazată pe structuri de  zidărie  portantă  din cărămidă  plină ţesută la  o cărămidă şi  jumătate, aşezate  pe  fundaţii adânci de piatră de râu zidită cu mortar, cu  goluri dotate cu arce de cărămidă. Actualii proprietari ai gospodariei din Năneşti restaurează construcţia cu grijă, folosind materiale de  calitate inaccesibile în anul 1955.

În  ceea ce priveşte decorul caselor locuite de saşi, acestea sunt reduse ca amploare. Nevoia de frumos, de podoabă, este mai accentuată la români, caracteristică semnalată de Blaga.

Casă săsească cu cerdac românesc

Casele săseşti sunt funcţionale, iar frumosul se concentrează numai la interior, la mobilier. Cea mai bună dovadă este că gospodăria din Năneşti, cu o planimetrie săsească, a fost dotată de proprietar cu multe cerdacuri. Deasemenea cu stâlpi din cărămidă sau din lemn fasonat decorativ, mobilierul fiind mai sărac.

Cerdacul este materializarea arhitecturală a nevoii de vecini, de comunicare între consăten. Este necunoscuta noastră naţională semnalată de Nicolae Iorga, pe care noi am moştenit-o şi amplificat-o de secole. Este exact ceea ce le lipseşte saşilor emigraţi, precum şi un motiv serios pentru care mulţi se întorc în ţara natală.