Blocul Băicoianu, un simbol al stilului de viaţă interbelic din Bucureşti

Fiind copil şi apoi adolescent treceam deseori pe Bulevardul Ana Ipătescu, actualmente Lascăr Catargiu. Autobuzele se opreau în staţia din dreptul statuii, în timp ce troleibuzele, care făceau la stânga, se opreau la stopul imediat următor. La toate aceste opriri admiram blocul lung din faţa statuii care îmi inducea un sentiment de bunăstare precum şi unul estival. Mai mult ca sigur că ideea de vacanţă era sugerată de balcoanele lungi şi în special de terasele de la nivelurile superioare.

Blocul Băicoianu, căci despre el este vorba avea un aer occidental şi, aşa cum îi este numele, a aparţinut familiei Băicoienilor. Acum, din păcate, blocul este deteriorat, murdar, tencuiala căzută, ar trebui renovat şi consolidat, mai ales că a cunoscut multe vicisitudini: cutremure, bambardamente. Rămâne totuşi un reper al stilului de viaţă interbelic.

Pe terenul pe care se află acum blocul această famillie avea un mic palat. Proprietarul său, generalul Băicoianu, era fiul nelegitim al domnitorului Alexandru Ghica. Clădirea a fost vândută pe la mijlocul deceniului anilor ’30, în timpul domniei lui Carol al II-lea iar pe terenul respectiv avea să se clădească un bloc de apartamente, cu mai multe etaje, foarte modern pentru acele timpuri şi care avea să fie cunoscut sub numele de blocul Băicoianu.

Istorie

Proiectul de arhitectură a fost opera lui Alexandru Th. Crivez, aşa cum scrie pe placuţa cu numele arhitectului aflată pe zidul blocului. Constructorul imobilului a fost cunoscutul inginer Liviu Ciulei, tatăl regizorului cu acelaşi nume care avea să devină un nume de rezonanţă în cinematografia românească.

Blocul Băicoianu a fost puternic avariat în urma bombardamentelor americane din aprilie 1944, practic tăiat în două, dar a fost rapid reparat. A avut de suferit şi în urma cutremurelor, în special la cel din 1977.

La venirea comunismului apartamentele din bloc au fost naţionalizate iar după Revoluţie o parte din acestea au fost retrocedate iar altele au fost cumpărate de chiriaşi. În bloc au locuit personalităţi importante, între care Zoe Băicoianu sau Dan Amedeo Lăzărescu. Unele făceau parte din structurile de conducere ale regimului trecut, cum a fost şeful protocolului de partid şi de stat Vasile Nicolcioiu. Zoe Băicoianu făcuse studii de sculptură la Paris şi a făcut parte din suita Reginei Maria la castelul de la Balcic. S-a căsătorit cu Boris Caragea cu care a realizat apoi cele mai reprezentative monumente ale epocii stalinist comuniste de la noi, între care şi statuia lui Lenin care a stat în faţa Casei Scânteii (actualmente clădirea Presei Libere) iar acum este depozitată în curtea Palatului Mogoşoaia.

Arhitectura

Caracteristica specific arhitecturală este data de terasele care se retrag din ce în ce mai mult spre nivelele superioare. Se remarcă deasemenea şi uşa de la intrare în fier forjat în stil Art Deco ce începuse să fie la modă.

În ceea ce priveşte apartamentele, acestea sunt de 3 sau 4 camere (sau cum se spunea 2 sau 3 camere pe hol) şi denotă o o gestionare mai raţională a detaliului şi luxului în comparaţie cu casele şi vilele construite în aceeaşi perioadă. Moderne, spaţioase dar cu încăperi nu foarte mari (18, max. 20 de metri pătraţi), cu înălţime mare dar nu exagerată, finisaje de calitate, uşi pline acestea sunt caracteristicile acestor apartamente, în care accentul este pus mai mult pe funcţionalitate decât pe decoraţii. În anul 1994 am vizitat un astfel de apartament. Radu Ogrezeanu şi Carina Ghica cumpăraseră un apartament de 4 camere la etajul întâi al blocului Băicoianu şi îl amenajaseră şi dotaseră în stil contemporan.

Pentru că blocul se dezvolta pe lungime, organizarea apartamentului era un pic în stil vagon, însă la renovare fuseseră găsite soluţii pentru remedierea acestui aspect şi, în plus, prin decorare, interiorul căpătase şi accente de glamur care se potriveau perfect cu arhitectura interiorului. Vederea de la balcon spre bulevard era largă şi splendidă.

Distinsul domn Băicoianu

Când aveam 8-9 ani, pe la sfârşitul anilor ’50, am avut norocul să îl am ca profesor particular la literatura franceză printr-o relaţie de familie, pe domnul Băicoianu, posibil ca numele mic să fi fost Sergiu (a nu se confunda cu doctorul cu acelaşi nume). Mi-a rămas puternic în minte, şi acum parcă îl am în faţă. Un domn în vârstă (posibil 65 -70 de ani), cu favoriţi albi şi o ţinută foarte dreaptă. Părea foarte înalt, deşi nu era, datorită faptului că purta un pardesiu maxi cu talie înaltă (moda asta avea să revină în Bucureşti abia peste vreo 10 ani) şi costume de haină la două rânduri la fel strânse pe talie. În plus era foarte slab. Deşi tocite şi lustruite, hainele din tweed sau prince de galles cădeau perfect pe el. Purta totdeauna cravată dar nu şi pălărie. Toamna sau iarna avea pe cap o şapcă englezească gen caschetă. Franceza o vorbea ca pe limba maternă iar ce era rar pe vremea aceea era engleza. Putea să recite ore întregi din Shakespeare. Se spunea că avusese afaceri importante cu petrol la Ploieşti. Tot gura lumii spunea că soţia şi fiul reuşiseră să fugă la Paris cu o bună parte a averii la venirea comuniştilor la putere, dar el nu mai apucase. A stat câţiva ani la puşcărie şi toată averea i-a fost confiscată. Familia de la Paris nu l-a mai recunoscut şi nu îi trimetea nimic în ajutor. Neavând nici un venit, dădea lecţii particulare de franceză. Acum locuia în blocul său, la ieşirea din închisoare, autorităţile i-au permis să stea într-o cameră de servitori la mansardă de 2 pe 2. Nu l-am auzit niciodată plângându-se de ceva.

Foto: Ion Diamandi