Totul despre familia şi Casa Lipatti

Despre Dinu Lipatti s-a scris mult dar nu într-atât cât ar fi meritat geniul său imens, pentru că potrivit specialiştilor internaţionali, Dinu Lipatti a revoluţionat substanţial stilul interpretativ pianistic la nivel mondial.

Despre casa în care a copilărit şi s-a format Dinu Lipatti a început să se scrie destul de târziu, mărturie fiind şi gradul înalt de degradare în care ajunsese la puţini ani după 1990, deşi clădirea se află pe lista monumentelor istorice şi în plin centrul capitalei, foarte vizibilă, în imediata apropiere de Piaţa Romană (Bulevarul Lascăr Catargiu nr. 12). Deşi fuseseră câteva semnale în presă care atenţionau asupra degradării construcţiei, casa intră în centrul atenţiei din anul 2017 când devine  unul dintre sediile Centrului Cultural al municipiului București şi purtând denumirea de “Casa Artelor Dinu Lipatti”, ocazie cu care are loc .şi reabilitarea şi renovarea clădiri la interior. Acum aici este un muzeu care omagiază marele pianist şi tot aici se desfăşoară evenimente culturale.

Dar din păcate casa nu a fost consolidată şi renovată la exterior, rămânând cu tencuiala şi burlanele căzute şi multe alte neajunsuri. Deasemenea, tot cu această ocazie, apar şi informaţii legate de familia Lipatti. După cum am arătat, casa este acum muzeu şi, ca orice muzeu, are şi un ghid care prezintă casa şi aspecte din viaţa lui Dinu Lipatti. Este cel puţin ciudat faptul că multe aspecte legate de istoria casei precum şi de membrii familiei sunt prezentate neclar, deformat sau prin informaţii eronate.

Casa Lipatti: arhitectură, stil, organizare

Construită în anul 1902, Casa Lipatti a fost unul dintre primele proiecte ale arhitectului Petre Antonescu, care absolvise École des Beaux Arts de la Paris cu doar cu doi ani în urmă. Poate aşa se explică faptul că, deşi frumoasă, parcă o casă din poveşti şi ornamentată cu multe decoraţii,, forma şi stilul sunt puţin ciudate pentru arhitectura Bucureştiului.

Ca formă, casa aduce ca un castel însă dimensiunea este mică pentru acest gen de clădire. Arhitectul Petre Antonesc avea să devină preşedintele Societăţii Arhitecţilor din România, membru titular al Academiei Române, a fost autorul unui număr impresionant de locuinţe, construcţii religioase şi clădiri publice monumentale (între care Primăria Municipiului București, Arcul de Triumf și Banca de Investiții din București) şi a folosit forme şi elemente ale arhitecturii româneşti vechi tradiţionale într-o interpretare nouă.

Ca stil Casa Lipatti este încadrată de cei mai mulţi specialişti în cel de tip Art Nouveau, fiind identificate însă şi influenţe baroce, în timp ce alţii o consideră ca având stilul rococo bastard. Foarte bună este poziţionarea ei, retrasă de la bulevard, astfel fiind tot timpul scăldată în soare, aşa cum scria Ana Lipatti, mama lui Dinu Lipatti. Suprafaţa utilă este de 260 metri pătraţi, iar suprafaţa terenului este de 707 metri pătraţi. În curte se regăseşte un foişor din lemn, foarte plăcut de folosit în timpul verii. Zidăria este din beton, iar tâmplăria din lemn. Gardul din fier forjat are o frumoasă lucrătură.

Exteriorul prezintă o parte centrală mai înaltă, asemănătoare cu un foișor, marcat de un portal în formă de arc-potcoavă. De această parte centrală sunt articulate cele două aripi ale casei de înălţime mai mică, aripa principală fiind cea din dreapta, unde se află salonul, cea mai importantă încăpere pentru vechile case boiereşti. Ferestrele şi portalul intrării prezintă ancadramente decorate cu elemente vegetale.

Ca organizare, casa, care se dezvoltă în principal la parter, are şase camere între care salonul, biroul, un salon mai mic, dormitoarele, tot la parter fiind plasate baia şi bucătăria. De-a lungul unui coridor lung se regăsesc toate încăperile destinate funcțiunilor domestice. Coridorul duce către o intrare secundară, din Strada Visarion, aceasta fiind folosită de servitori. Casa are şi beci iar la pod se regăsesc două camere, fiind iniţial destinate servitorilor.

Scurt istoric al casei şi stilul de viaţă

Casa Lipatti a fost edificată de către Constantin Lipatti, bunicul lul Dinu Lipatti, proprietar de moşii dar şi un virtuoz al chitarei și flautului. Se pare că a avut un cuvânt important de spus în privința arhitecturii casei. În anul 1930 în această casă s-a mutat familia Teodor Lipatti, fiul lui Constantin Lipatti care construise casa pentru acesta şi care devenise proprietar. Familia era compusă din Teodor Lipatti, soţia acestuia Ana (născută Racoviceanu) şi cei doi copii, Dinu, în vârstă de 13 ani şi Valentin.

Teodor Lipatti, tatăl lui Dinu, era om cu stare, având moşii importante, făcuse studii de drept şi avusese o carieră de diplomat, la care a renunţat repede. Cânta foarte bine la vioară şi făcuse studii în acest sens. Este interesant faptul că în anul 1933 a vrut să demoleze casa şi să construiască în loc un bloc modern cu mai multe etaje dar proiectul nu a fost aprobat. Pentru a înţelege statutul şi stilul de viaţă al familiei să notăm că în casa de pe Bulevardul Lascăr Catargiu locuiau împreună cu familia, în camerele de la pod, guvernanta copiilor, o bucătăreasă şi şoferul.

Deseori pe timpul verii, familia pleca în vacanţă şi închiria o casă în satul Fundăţeanca, nu departe de Bucureşti, spre Piteşti, într-o frumoasă zonă deluroasă şi romantică, plină de păduri de foioase.

Faptul este important deoarece Dinu s-a îndrăgostit de acele locuri şi, mai târziu, a revenit aici şi şi-a construit o casă de vacanţă mai modernă, cu accente de stil neoromânesc, acum Casa Memorială Dinu Lipatti.

La etajul casei unde se află şi un bust al marelui pianist se află salonul cu pianul său şi aici s-au desfăşurat evenimentele “Serile Lipatti” în perioada 2012 -2018. Seri Lipatti au mai fost organizate şi în Norvegia şi, mai cu seamă, în Franţa.

Dinu Lipatti a locuit în casa din Bulevardul Lascăr Catargiu până în 1943 când a plecat din ţară.

În anul 1950, ca mai toate casele boiereşti, casa a fost naționalizată (fapt neconfirmat de către ghidul muzeului), iar familia Lipatti a fost nevoită să o părăsească. Fiind casă mai mare a fost încredinţată cu chirie mai multor familii. Dat fiind însă poziţia precum şi confortul pe care îl oferea, nu oricine locuia aici. Familia academicianului Graur a fost una dintre beneficiare şi, din fericire, casa a fost locuită şi păstrată în bune condiţii. De altfel, famiia Graur (fiul, reputat crainic sportiv) a dorit să cumpere casa, conform controversatei legi 112 prin care chiriaşii puteau să cumpere case naţionalizate dar nu a reuşit. Vom vedea de ce.

Probabil că în timpul regimului comunist, deşi, în mod evident casa era concepută pentru locuire de către o singură familie, casa a fost împărţită în apartamente, fapt rămas în vigoare şi după căderea regimului comunist. Vom vedea mai departe şi cum a fost împărţită casa în apartamente.

După căderea regimului comunist, casa este destul de repede retrocedată lui Valentin Lipatti, rămas singurul reprezentant al familiei şi care obţine si terenurile agricole ale tatălui său. Familia Lipatti nu are urmaşi iar Valentin Lipatti, care făcuse o carieră politică importantă (diplomaţie) în timpul regimului comunist lasă întreaga moştenire în semn de omagiu, inclusiv casa din Bulevardul Lascăr Catargiu, lui…Ion Iliescu, adică pe “mâini bune”. Este interesant de comentat, şi lăsăm la latitudinea cititorilor de a aprecia către ce au condus deciziile acestor oameni pentru Casa Lipatti. După cum deseori a declarat, Ion Iliescu nu dorea proprietăţi. Desigur putea dona casa Academiei Române sau Ministerului Culturii. Dar presiunile erau mari, ca şi interesele. “Meandrele” istoriei nu ne permite să ştim ce fundaţii sau organizaţii, “oameni de bine” care au făcut promisiuni, au pus mâna pe proprietate. Nu ştim cine sunt aceşti proprietari şi nici cum au devenit proprietari. Oricum, aceştia nu aveau nici o vocaţie de a avea o astfel de proprietate cu mare încărcătură istorică, arhitecturală şi culturală. Deasemenea nu aveau nici un proiect decât eventual cel de a se îmbogăţi de pe urma proprietăţii. Astfel, casa nu este reparată, nu este renovată, nu se întâmplă nimic aici.

Mai mult decât atât, în anul 2016, Casa Lipatti este scoasă la licitaţie, în urma unei executări silite, după ce proprietarii nu au mai putut plăti un credit bancar. Pentru a putea fi vândută. Casa era împărţită în două apartamente oferite spre vânzare. Primul apartament era format din două camere, bucătărie, baie, balcon, depozitare, beci, în suprafaţă utilă de 110 metri pătraţi iar cel de-al doilea era compus din patru camere, o bucătărie, toaletă, baie, subsol, având o suprafaţă utilă de 150 de metri pătraţi.

Fiind însă vorba de un monument istoric, statul avea drept de preemţiune şi în urma apariţiei unor articole în presă, primăria închiriază spaţiul iar în anul 2017 , care marchează şi centenarul naşterii lui Dinu Lipatti, Primarul General și Consiliul General al Municipiului București aprobă înființarea centrului cultural Casa Artelor “Dinu Lipatti”. De fapt, o afacere pe banii statului, întrucât tot primăria renovează şi amenajează spaţiul.

Aşa cum am arătat, din păcate nu s-a realizat şi consolidarea şi renovarea exteriorului, faţadele fiind degradate, murdare, cu dâre de apă scurse pe pereţi datorită sistemului pluviometric nereparat.

Amenajarea interioară

O eleganţă voită te întâmpină la intrarea în casă prin aceasta dorindu-se ca interiorul să fie în concordanţă cu stilul arhitectural. Este totuşi în contradicţie cu exteriorul obosit, căci la interior totul este strălucitor şi nou, o notă de glam fiind dată de draperiile montate în stil mantovan.

Astfel, gândit ca spaţiu de evenimente sau sală de spectacol, soluţiile de mobilare şi decorare sunt bine alese. Privit ca muzeu, este îndoielnic că aceasta era ambianţa în care trăia familia Lipatti. Chiar dacă era vorba despre o familie bogată, atmosfera, deşi rafinată, era mai sobră, luxul nu era epatant.

Tâmplăria este din lemn cu glafuri din marmură. Uşile cu tăblii prezintă ancadramente speciale cu lucrătură în lemn iar stucaturile li decoraţiile de pe tavane au fost recondiţionate şi îmbrăcate în foiţă de aur.

O notă deosebită este dată de câteva piese speciale care adaugă rafinament: mobilierul original încastrat, păstrat în bune condiţiuni, frumoasa sobă din ceramică albă porţelanată din salon, aşa cum au majoritatea caselor boiereşti precum şi lemineul din piatră. În celelalte încăperi sobele sunt clasice, din ceramică în nuanţe moi de maro.

Este de remarcat că salonul prezintă o mică estradă, unde este amplasat pianul, precum în vremurile în care tânărul Dinu Lipatti dădea aici mici concerte. Se pare că încă de la construcţie, a existat o premoniţie care viza apariţia unui geniu muzical chiar în această casă.

Valentin Lipatti

Aşa cum spuneam, prezentările de la Casa Artelor “Dinu Lipatti” înfăţizează romanţat, în note de vals, pe toţi membrii familiei Lipatti. Valentin Lipatti este prezentat ca un adevărat erou naţional. Este adevărat că a avut o frumoasă carieră politică, dedicată însă în întregime regimului comunist, el fiind fiu de mare moşier. Intră în rândurile partidului comunist la doar două luni după ce acesta câştigase alegerile parlamentare prin fraudă masivă. Apoi, când marea majoritate a celor cu statut social asemănător cu al său sau al rudelor sale erau întemniţaţi şi schingiuiţi, scoşi afară din case, deportaţi în Bărăgan, cu averea confiscată, urmăriţi şi interogaţi de securitate, având interdicţie de a urma cursurile unei facultăţi sau de a urma o carieră universitară, în tot acest timp, Valentin Lipatti mergea din succes în succes, pentru ca apoi să primească importante demnităţi de stat.

Întâmplător am în faţă un document. Este o fişă cu rubrici pe două pagini care trebuia obligatoriu completată de părinţi la înscrierea la examenul de admitere la liceu în anul 1959 (astfel de fişe au existat şi mai târziu, până prin anii 1962 – 1963). Selectez câteva dintre rubrici: Ce politică au făcut părinţii elevului înainte de 23 august 1944; Averea părinţilor înainte de 23 August 1944, Averea părinţilor în prezent; Dacă aveţi rude în străinătate şi ce legături aveţi cu ei; Dacă cineva din familie a fost arestat sau condamnat,motivul; Atitudinea avută în perioada legionară şi a războiului antonescian; Comportarea în producţie după 23 august 1944, etc. Dacă la examenul de admitere la liceu se cereau astfel de fişe, vă imaginaţi ce se cerea pentru cei care lucrau în mediul academic. În acest timp, Valentin Lipatti era, bine mersi, cadru didactic încă din 1947 la Facultatea de Limbi Romanice şi Clasice. Oare cum completa astfel de fişe şi rapoarte în această postură? Nu avem absolut nimic cu alegerea doctrinei comuniste de către Valentin Lipatti, este alegerea şi dreptul fiecăruia, dar corect ar fi, dacă vorbim de cineva cu caracter, să îşi şi asume această alegere. Altfel, vorbim de profitori şi oportunişti.

Şi acum, cariera politică: .este numit reprezentant al României la UNESCO (1965-1971), fiind ales ca membru al Consiliului Executiv al acestei organizaţii. În perioada 1972-1977 Valentin Lipatti activează în calitate de conducător al delegaţiei României la Conferinţa de securitate şi cooperare de la Helsinki şi Geneva. Din 1978 are atribuţii de ambasador până în 1984. În toate aceste perioade, era de notorietate viaţa de huzur pe care o ducea, atât în străinătate cât şi în ţară, precum şi poveştile de alcov în care era implicat. De altfel, iată şi fragmente ale caracterizării sale: “Nu există plăcere (pentru Valentin Lipatti, n.red) decât în exces. În tot cazul, excesul îl defineşte pe deplin…Totul trebuie să fie în jurul lui din abundenţă şi din abundenţă cheltuit…Blonde, brune și roșcovane, naturale sau vopsite, femei înalte sau mai scunde, femei gracile sau puternice i-au plăcut deopotrivă, indiferent de statutul social, de meserie sau de nivelul lor intellectual”.

În notele sale, binecunoscutul Ion Mihai Pacepa declară că Valentin Lipatti avea funcţie în cadrul Securităţii comuniste. Aşa s-ar explica şi numirea sa ca ambasador precum şi libertatea de a-şi trăi viaţa aşa cum am arătat. Pe de altă parte, nimeni nu s-a întrebat de ce a ales mama sa să trăiască singură în străinătate şi nu în ţară, alături de fiul său, singura rudă apropiată pe care o mai avea?

Foto: Ion Diamandi