Dacă încercăm să ne amintim care erau deprinderile de igienă ale bunicilor și străbunicilor noști, vom vedea că, deși a trecut puțin timp, schimbările sunt mari.
După Primul Război Mondial, numărul celor care își puteau oferi o baie cu cadă/duș în casă era încă destul de redus. Pe de altă parte serviciile sanitare ca și presa devenită și ea mai vocală după Primul Război Mondial insistau pentru formarea unor deprinderi de igienă personală. O statistică de din 1939 arată că pentru multe gospodării din București, vechiul puț rămăsese singura sursă de apă. De aceea igiena multora se reducea la clasicul lighian. În preajma izbucnirii celui De-al Doilea Război Mondial mai există încă multe cartiere bucureștene care nu aveau o rețea de alimentare cu apă și nici canalizare. Spre exemplu, in cartierul Grant-Regie la o populatie de 20000 locuitori existau in anii ’30 doar doua cişmele (două surse de apă tratată).
Foarte multe case, chiar dacă aveau apă curentă nu beneficiau și de apă caldă. În afară de hoteluri, de unele blocuri noi ridicate după 1918 şi reşedinţele aristocratice, a avea apă caldă la orice oră era o raritate. În această situație, remarcă Adrian Majuru, băile publice au avut nu numai un rol important de igienizare cotidiană, ci și de socializare.
Băile publice
Prima baie publică este amenajată de Euforia Spitalelor Civile, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Era situată chiar în sediul său, azi sediul Primăriei sectorului 5, din Bulevardul Elisabeta.
Referindu-se la rolul de socializare al băilor publice, același specialist arată că mulţi dintre muncitorii Capitalei le foloseau cel puţin săptămânal. Locuitorii mahalalelor făcuseră chiar un cult pentru igiena corporală de sâmbătă, la baia publică.
Este posibil ca această popularitate să se datoreze și faptului că băile publice nu erau o noutate. La București au existat băi publice încă din epoca fanarotă (hamamuri, băi turcești cu abur).
Austriacul Ludwig von Stürmer le pomenește în însemnările sale: ”Am vizitat, îndată după sosirea mea, un feredeu și chiar pe cel al domnitorului, care este cel mai ales”. Cele care se construiesc dupa 1860, dovedesc influența occidentală ce se manifesta la toate nivelurile. Ele sunt băi cu instalații de apă, bazine, cu dușuri (asociate unei vieți mai sportive decât baia lenei orientale) și cabinete cosmetice. Cu alte cuvinte ele urmează un alt model decât băile din epoca fanariotă.
Baia Griviţa supravieţuieşte şi astăzi miraculos
Printre cele mai vechi băi este Baia Griviţa inaugurată de regina Maria, în decembrie 1897. Este una dintre primele băi publice care au beneficiat de lumină electrică și dintre puținele care există și azi, chiar dacă din vechea ei splendoare a rămas foarte puțin.
Dintr-un pliant publicitar aflăm că în anul 2017, Baia Grivița avea o capacitate de aproximativ 200 pers/zi și oferea clienților condiții optime pentru igienă și relaxare în cadrul bazinului interior, cabinelor de duș și saunelor din dotare. Baia dispune de dușuri cu apă caldă, cabine individuale, o saună cu aer cald și una cu aer rece, bazin cu apă rece. Serviciile sunt completate prin punerea la dispoziția de materiale (prosoape, cearșafuri și papuci). Relatările celor care au vizitat-o sunt diferite dar, cele mai multe nu încurajează vizitarea.
Pe tot parcursul funcționării, Baia Grivița s-a aflat pe strada Sf. Voevozi la întersecția cu Calea Griviței, aproape de biserica și școala cu acest nume. Inițial clădirea a aparținut lui Abramovici și Harimovici. La deschidere, unii dintre vecini au protestat (printre ei foarte vocal a fost și inginerul Anghel Saligny, a cărui locuință se afla pe strada Occidentului). Ei credeau că se consumă prea multă apă pentru schimbarea apei din bazin, cea ce ar fi putut influența negative calitatea apei potabile livrate locuințelor din zonă. Adăugau la aceasta și un criteriu de natură morală, precizând că unele balcoane dădeau spre zona bazinului, oferind priveliști nepotrivite. Bătrâna clădire, construită în stilul edificiilor publice de la 1900 a fost afectată de cutremurul din 1977 și în general, nu a beneficiat de o întreținere corespunzătoare. Cu toate acestea, a continuat să funcționeze, degradându-se, până când a trebuit să fie închisă pentru renovare în 2000. Din fericire nu a fost demolată, ci reabilitată și redeschisă prima data în 2002, apoi în 2012.
Cu toate acestea, aspectul exterior, cât și faptul că este înconjurată de clădiri aflate într-o stare avansată de degradare şi într-o zonă rău famată, sunt elemente care azi, în 2021 o fac extrem de neatractivă. Arhitectura clădirii este excepţională, cu numeroase decoraţii exterioare şi influenţă orientală dar renovarea băii nu a prevăzut şi restaurarea acestor decoraţii astfel încât astăzi, ele sunt aproape complet deteriorate, deşi clădirea este de patrimoniu.
Pentru bucureşteni baia publică a devenit mai accesibilă cu precădere după primul război mondial, când şi numărul lor a crescut considerabil. Amintim câteva dintre cele ma importante: Baia Centrală, de pe strada Enei nr.11; Baia Comunală de pe Calea Plevnei 44; Baia Primăriei Municipiului Bucureşti (Splaiul Unirii 14); Bazinele Comunale ale Primăriei (Bulevardul Maria 110); Baia Comunală Populară (strada Maşina de pâine); Baia Comunală Zerlendi (Şerban Vodă 185); Baia Melzer (str. Căuzaşi); Baia Obor din câmpul Moşilor; Baia Marenco din strada Oiţelor. Azi , conform lui Adrian Majuru (Băile Bucureștilor – www.bucureștiivechișinoi.ro) toate acestea au dispărut. Azi când putem avea acasă saună filandeză și băi cu jacuzzi, o baie publică a devenit desuetă.
Loisir în Bucureşti
Probabil datorită verilor călduroase, chiar toride, ostrovele Dâmboviței sau ale Colentinei erau mereu la căutare pentru scăldat. Gravurile lui Preziosi îi arată pe bucureștenii de toate vârstele scăldându-se în Dâmbovița.
Sfârșitul secolului al XIX-lea, apoi perioada interbelică aducc mari schimbări în ceea ce privește acest obicei. Lenea orientală, statul pe sofa din epoca fanariotă sunt înlocuite cu practicarea exercițiilor fizice, incluzând și practicarea sistematică a înotului. Pentru aceasta era nevoie de bazine și de instalații aferente.
Primele ştranduri
În 1880 se deschide în Bucureşti primul bazin de înot. Avea un aspect complet diferit de cel al piscinelor moderne, era căptuşit cu lemn, cu dimensiunile de 30/15m şi aparținea societăţii „Tirul”care deschide acolo și o „Şcoala de înot”. Școala pare să fi avut success, fiindcă organizează în 1888 primul concurs (Raluca Iosipescu – Începuturile mișcării sportive în Romania).
Ştrandul Libertăţii, primul bazin
Până la mijlocul anilor ’80, în Bucureşti exista, amplasat ultracentral, ştrand mic, dar foarte căutat, mai ale că era plasat în chiar centrul Bucureştiului, între clădiri, care se încingeau tare pe timpul verii toride. A fost printre primele ştranduri din Capitală, fiind construit înainte de Primul Război Mondial. Se numea ştrandul Libertăţii, dar lumea îi zicea „Ligheanul”, tocmai din cauza dimensiunilor reduse ale bazinului. Ansamblul se învecina cu Piaţa Naţiunile Unite (fostă a Operetei şi a Senatului) şi se afla pe locul parcării de azi din faţa blocurilor Sitraco.
[sursa originală: Arhivele Naționale ale României]
În imagine, se vedea pe fundal vechea sală de tir şi gimnastică, de care aparţinea acest bazin. Sala era aliniată la Splai iar clădirea a fost transformată, în anii ’20, pentru a găzdui Teatrul „Regina Maria”, iar în regimul comunist, începând cu anii ’50, a devenit sediul Operetei, până la demolările din 1986-87, când ansamblul (clădirea Operetei, ştrandul şi mica bisericuţă semiîngropată, veche de 500 de ani, actualmente reconstruită după 1990) a fost demolat pentru a se trasa şi placa bd. Naţiunile Unite de azi.
Bucureştiul retro
Ştrandurile care apar în anii ’20, ’30 sunt întâpinate cu proteste. Sunt voci care spun că expunerea atâtor oameni în costume de baie (deci practic dezbrăcați) în mijlocul orașului este foarte indecentă și aduce prejudicii moralei publice. În presă și în literatura vremii se găsesc însă și mărturiile entuziaste ale tinerei generații. Mersul la ștrand devine repede foarte popular, numărul locurilor unde poate fi practicat se mărește, instalațiile se perfecționează. Ţara este pe calea progresului şi a modernizării. Este de menţionat că în Transilvania, mult mai evoluată, în mai toate satele existau deja ştranduri cu bazine de înot, dotate cu cabine şi duşuri.
În anul 1930 se inaugurează în Bucureşti piscina cu valuri Lido, un ștrand de lux. Numele, exotic pentru Bucureștiul interbelic, sugerează vacanță, relaxare, amintind de celebra plajă Lido de lângă Veneția.
Bazinul și amenajările adiacente faceau parte din Palatul Lido (complex format din Hotel, restaurant, braserie). Se afla pe bulevardul Magheru, proiectat de arhitectul Ernest Doneaud. În curând piscina cu valuri și terasă de vară din jurul ei devin celebre în București. Iar acest lucru se continuă cu succes şi în perioada comunistă.
A fost odată ca niciodată, Ştrandul Bragadiru
Cunoscut a fost și Ştrandul Bragadiru. Era numit astfel fiindcă a aparținut iniţial industriașului Dumitru Marinescu – Bragadiru, cel care a construit palatul și fabrica de bere.
„Pentru adevărații sportivi și pentru mica protipendadă a Capitalei, s’a deschis noul ștrand Bragadiru cu ultimele amenajări moderne”, anunța Gazeta Ilustrată într-un număr din 1935.
A fost redenumit de comunişti „Ştrandul Izvor”, fiindcă se afla în apropiere de podul Izvor, pe malurile Dâmboviței.
A funcționat până la sfârșitul anilor ’70, când a fost întâi inchis, fiind socotit necorespunzător cerinţelor moderne. Apoi a fost demolat odată cu marea demolare a Capitalei şi demararea şantierelor pentru realizarea proiectului Centrului Civic şi a Casei Poporului.
Mai popular decât piscina de la Lido, Ştrandul Izvor beneficia de mai multe bazine și o zonă verde întinsă. Astăzi este greu de imaginat aşa ceva în centrul orașului.
Ştrandul Kiseleff
Un alt strand popular în perioada interbelică, considerat atunci cel mai mare din București, a fost Ștrandul Kiseleff. A supraviețuit în comunism și după 1990, rebotezat în timpul comunismului Ștrandul Tineretului. Interesant este faptul că întreaga construcție, începută în anul 1929, a fost finalizată foarte repede în doar 52 de zile. Miraculos a supraviețuit mult timp și după 1990 cu întreaga plajă din jurul bazinelor. Partea de bazine a fost renovată şi modernizată în anul 2010.
Foarte puțini sunt cei care știu că arhitectura simplă și elegantă a întregului complex şi al clădirilor se datorează unuia dintre cei mai celebrii pictori și arhitecți din avangarda românească – Marcel Iancu. Întregul anasmblu a fost proiect într-un limbaj moden cu evidente referiri la stilul art deco. Ansamblul a fost proiectat ca o amplă compoziţie academica. Este alcatuită dintr-o succesiune de spaţii cu caractere diverse, definite şi separate între ele, prin clădiri sau amenajari peisagere.
Din piaţeta de onoare din faţa intrării, de formă semicirculară, se accede prin portalul sugerat de turnurile ce se înalţă deasupra celor două mici pavilioane cu birouri care flanchează intrarea. Spaţiul următor este un parc cu peluze simetrice, limitat frontal de pavilionul liniar al clădirii multifunţionale. Clădirea a fost prevazută la parter cu diferite magazine, cafenele etc, legate prin portice. La etaj este amplasat numai restaurantul denumit “Elysee”, situat pe axul clădirii. Restul suprafeţei a fost amenajată ca terasă descoperită. În spatele acestui pavilion se desfăşoară incinta propriu-zisă a strandului, cu plaja şi bazin de 50 x100 m.
Conform reclamelor din momentul lansării, Ştrandul Kiseleff era cel mai mare bazin din Europa. Cu cea mai mare plajă artificială, 200 de cabine şi
14.000 mp. plaje de nisip. Oricum, a fost cel mai mare ştrand cu bazin din ţară până la venirea comuniştilor.
Din păcate, transformările successive din epoca comunistă, dar mai ales cele din anii ’90 au făcut ca eleganța inițială a proiectului să se piardă. Arhitectura originală este modificată prima dată la începutul anilor ’40 când se amenajează terenurile de tenis de-a lungul Șoselei Kiseleff. Tot atunci se construiește o sală de gimnastică. Modificări s-au făcut și cu ocazia Festivalului Tineretului din 1953.
Din nefericire, extrem de tentant datorită suprafeţei considerabile şi poziţiei privilegiate în oraş, oricât ar părea de absurd, Ştrandul Tineretului se află în pericol de a fi parţial dezafectat şi transformat într-un teren pentru dezvoltare imobiliară fără nici o legatură cu funcţiunea sa de bază.
.
Astăzi, denumirea de ștrand nu se mai folosește, lumea merge la piscină sau la spa. Orașul a devenit mai aglomerat și au dispărut și plajele de nisip din jurul bazinelor. Piscinele moderne sunt înconjurate de șezlonguri și lumea grăbită a mileniului III face o baie stă puțin și pleacă.
Text şi foto: Maria Alexe