Apărată parcă de un vrajitor bun, a supraviețuit în Bucureștiul zilelor noastre cel plin de construcții de sticlă, betoane și termopane, o stradă care a apărut probabil (cu un traseu asemănător) pe la 1800 și care acum aproape 40 de ani începea din Calea Victoriei, se încovoia pentru a merge aproximativ paralel cu Calea Victoriei, intersecta strada Nicolae Iorga (fostă Mussolini) și se termina în bulevardul Lascăr Catargiu, pe atunci Ana Ipătescu.
Pășind pe strada Henri Coandă, pătrunzi într-un alt timp, prima jumătate a secolului trecut, doar numărul mare de mașini ne arată că suntem în secolul XXI.
Spun că a fost apărată, fiindcă, deși în anul 1986 strada a fost mutilată (o parte a fost demolată largită, traseul ei a fost integrat bulevardului Dacia), strada pierzând astfel legătura cu Calea Victoriei, majoritatea clădirilor și-au păstrat forma inițială, au avut parte de renovări profesioniste și aerul lor elegant a rămas neschimbat.
Puțină istorie
Deși e o stradă relativ neânsemnată, cel puțin la prima vedere, ea este o oglindă a istoriei Bucureștiului. În perioada patriahala din veacul al XIX-lea. se chema Popa Cosma, după numele unui preot foarte activ care a slujit la Biserica Sf. Nicolae Tabacu de pe Calea Victoriei și a fost unul dintre ctitorii actualei biserici. Biseric Sf. Nicolae Tabacu este zidită de Dima Tabacu și Popa Cosma la 1710, deci strada s-ar putea să fi existat încă din secolul al XVIII-lea când este menționată și mahalaua Popii Cosma. De atunci, strada s-a numit Victor Emmanuel al III-lea, (datorită chiar ambasadei), în anii ’50 comuniștii au rebotezat-o I. C. Frimu (erou socialist), postdecembrist a devenit Henri Coandă, datorită faptului că pe colțul cu Lascăr Catargiu se află casa lui Coandă. De a lungul ei se înșiră și azi o serie de imobile de patrimoniu sau simple case cu aer de epocă, intervenția modernistă asupra frontului stradal, fiind minoră.
Invitație la o plimbare prin vechiul și noul București
Vă invit să începem plimbarea pe strada Henri Coanda dinspre Calea Victoriei, deși această parte a străzii nu poartă azi acest nume și a fost integrată în traseul final al bulevardului Dacia. Unul dintre colțuri a fost remodelat încă din anii ’60 pentru a permite lărgirea Căii Victoriei. Inițial a rămas acolo un scuar, dar după trasearea străzii așa cum o vedem azi, a fost construit hotelul Golden Tulip. Vechea clădire poate fi observată într-o fotografie de epocă.
Casa Cesianu – Fosta legație germană
Dacă luăm în considerare vechiul traseu al străzii, chiar la intersecția cu Calea Victoriei ne întâmpină clădirea fostei Legații germane.
Este un imobil care azi are adresa pe Calea Victoriei 147, dar care ocupă un tronson desul de mare al străzii Henri Coandă. Cunoscută și sub numele de Casa Cesianu, acesta este un imobil in stil ecletic, specific sfârșitului de secolul XIX. Este Ambasada Germaniei de la 1 Maritie 1880. până pe 25 august 1944.
Clădirea are legenda ei, fiindcă ambasadorul Manfred von Killinger s-a împușcat împreună secretara sa, cu care se presupune că ar fi avut o relație. Evenimentul a marcat memoria colectivă a locului, atât de mult încât la începutul anilor ’60 când pe ziduri se mai vedeau urme de gloanțe, se vorbea despre el.
După instaurarea comunismului, clădirea este confiscată și transformată. I se adaugă o sală de spectacol. Tot memoria colectivă a cartierului este cea care menționează un teatru Româno-Rus, dar nu am gasit date concrete. La începutul anilor ’60 clădirea este ocupată de Teatrul satiric – muzical “C. Tănase”, insituție care rămâne acolo până în 1990. Atunci este înlocuită de Cazino Victoria, primul Cazinou din București. După închiderea cazinoului stă mult timp neocupată. Ambasada Germaniei câștigă în instanță clădirea dar ea rămâne închisă, degradându-se din ce în ce. Aventura sa continuă.
În primăvara anului 2017, casa și terenul aferent au fost cumpărate de dezvoltatorul imobiliar belgian Atenor pentru a construi spații pentru birouri. Proiectul imobiliar a fost denumit „Dacia One” (nume nou pentru o casă veche). Acesta este format din două clădiri: prima este clasificată monument istoric și are o suprafață de 1.500 mp, iar cea de-a doua are o suprafață de 13.500 mp. Recent întregul proiect a fost cumpărat cu 50 de milioane de euro de frații Adrian și Dragoș Pavăl, proprietarii Dedeman, care au început un amplu proces de renovare. Deocamdată, în câţiva ani a fost terminat de curând exteriorul, urmează interiorul, dar proprietarii nu au anunţat ce destinaţie va avea clădirea.
Parcul Brătianu
Tot pe vechiul traseu al străzii se afla și parcul Brătianu, în epoca comunistă Parcul Ilie Pintilie. E vechea grădină, amenajată de Eliza Brătianu. La mulți ani după ce Brătieni plecaseră din casă, în parc răsăreau în fiecare primăvară irișii plantați de doamna Brătianu.
Pentru noi copiii, parcul era un univers aparte cu șirurile de trandafiri care înfloreau de primăvara până toamna târziu și cu foișorul lateral, un loc ideal de joacă. În fața acelui foișor exista un gutui care atunci când înflorea, știam și noi, copii de asfalt, că a venit primăvara. Spre loggia, ce îmi aminește acum de arhitectura mănăstirii Tismana, priveam cu frică și respect, fiindcă un grilaj de fier forjat, mereu închis ne împiedeca să ne apropiem.
Parcul, despre care Emil Ivănescu, președintele OAR Bucureşti, spune că este este foarte puțin utilizat și puțin cunoscut, era altădată sufletul cartierului. Acolo se întâlneau toți copii din cartier, nu doar cei de pe strada Henri Coandă. Mai târziu, după ce generația mea s-a maturizat, părinții noștri continuau să se vadă în parc.
Din Bulevardul Dacia (vechiul traseu al străzii) spre actualul său început
Mergând pe aceeași parte vedem o clădire banală care a fost și este lipită de construcția care înglobează fosta Legație Germană. Prin cartier se vorbea că aceasta a fost construită pentru ofițerii germani de la Legație. Este posibil, fiindcă parterul și etajul 1 sunt constituite din apartamente mici de două camere, băi mari și bucătării mici, sunt ceea ce se numea în epocă garsonieră dublă, locuință tipică pentru burlacii.
În perioada în care am cunoscut clădirea aceasta era locuită de salariați ai Ministerului de Finanțe. La mansardă erau garsoniere cu baie, probabil camere pentru ordonanțe. În curte există un corp de clădire care este posibil să fi fost grajd sau garaj și care în anii ’60 fusese transformat în locuințe.
Casa Lalu. După ce trecem de o casă de secol XIX aflată într-o avansată stare de degradare, strada cotește și ajunge aproape paralelă cu Calea Victoriei.
Chiar pe colț e o casă cu o foarte interesantă arhitectură eclectică, bine restaurată. Era cunoscută în cartier drept Casa Lalu.
Casa de pe colț. Pe colțul opus este o altă clădire foarte frumoasă în stil eclectic, construită la sfârșitul secolului al XIX-lea. În anii ’70 și ’80, acolo a fost un cămin al Conservatorului.
Înapoi spre Calea Victoriei
Următoarea casă importantă este cea care aparține Ambasadei Italiei. Îninte de a vorbi despre aceasta să ne întoarcem puțin spre vechiul traseu. Dacă partea pe care se află clădirea fostei Legații a rămas neschimbată zeci de ani, până la nefericita transformare în business centre, partea opusă a suferit multe schimbări. După demolări succesive (anii ’60 și în 1986) a supraviețuit o singură casă, căreia i se spunea cazemata.
Acest imobil este înconjurat de mai multe legende. Una spune că aici ar fi locuit amanta ambasadorului (poate chiar secretara care s-a sinucis împreună cu el) și de aceea subsolul fusese transformat în adăpost antiaerian. Îmi amintesc cuburile de beton care protejau ferestrele. Urmele lor pot fi văzute și azi, ele alcătuind un adevărat brâu de beton în jurul casei. O altă legende spune că atunci când la ordinul lui Ceaușescu a fost prelungit Bulevardul Dacia, casa nu a putut fi demolată și de aceea a scăpat. În orice caz urmele ranforsărilor de beton sunt încă vizibile
Ambasada Italiei. Următoarea clădire, aflată la nr.9, de data aceasta pe segmntul care se numește Henri Coandă este cea a Ambasadei Italiei are aceași destinație de la sfârşitul primului război mondial şi până astăzi.
Actuala înfăţişare arhitectonică modernistă datează din anii treizeci și este rezultatul unei reinterpretări a unei clădiri dintr-o perioadă anterioară.
Casa Macca. Aflată la numărul 11, a fost ridicată de Elena și Petre Macca (1891 – 1900), sub semnătura arhiectului John-Elisee Berthet.
Casa Florescu Burileanu. Aproape vis-a vis de Ambasadă, la nr 22, este casa Florescu Burileanu (1902) proiectată de arhitectul I. D. Berindei.
Un exemplu de așa nu
Una dintre cele mai urate case este imobilul de la nr 24, o grădiniță. A fost inițial o casă de locuit, construită înainte de 1900, cu ferestre cu fronton și încadrate de o stucatură bogată executată îngrijit. După moda vremii ușa principală de intrare în casă era protejată de o scoică de sticlă și fier forjat, asemănătoare, dar de mai mici dimensiuni, cu scoica de la Palatul Cantacuzino.
Acum stucatura a fost înlăturată, frontoanele simplificate, geamurile micșorate, tâmplăria înlocuită cu termopan. Doar sageacul acoperișului mai sugerează că este de fapt o casă veche. Este cu atât mai trist, cu cât proprietarul este Ministerul Educației
Intersecția cu strada Nicolae Iorga
Chiar și în anii ’80 când destul de mulți locuitori ai acestei străzi aveau mașină, intersecția era destul de liberă și de largă pentru mărimea celor două străzi.
Acolo se află casa în care a locuit tenorul Ion Dacian și fiica sa Elena Dacian – balerină. Chiar lângă casa Dacian este o clădire care era cunoscută ca cea mai veche de pe stradă, o casă cu prăvălie la parter.
Din nefericire parterul a fost ”modernizat” fără niciun fel de preocupare pentru stilul bătrânei case. La fel s-a întâmplat și cu casa de alături (colț cu Nicolae Iorga). Au fost tăiați arborii seculari din curte și a fost făcută o intrare de acces în pivnița restaurantului cu specific românesc.
Casa Severeanu
Casa muzeu Severeanu se află la numărul 26, colț cu strada Nicolae Iorga. Pe latura dinspre strada Coandă se află amplasată o placă memorială.
Este o clădire zidită pe la 1860 şi reamenajată în forma actuală în 1870 de tatăl Mariei Severeanu .
Interesant este că pe măsură ce înaintăm spre capătul dinstre bulevardul Lascăr Catargiu, aspectul străzii se schimbă. Pe acest traseu nu este decât o casă boierească – Casa Popescu Necșești, în rest sunt blocuri interbelice și case ”de mahalagi”, doar parter, specifice perioadei 1900. Totuși și acest segment a rămas aproape neschimbat de la începutul anilor ’60.
Casa Popescu – Necșești. Nu știu când a fost construită casa și cine este arhitectul. Stilul ei este foarte interesant, fiindcă este o combinație fericită între stilul neoromânesc promovat de urmașii lui Mincu și elemente de arhitectură orientală.
Casa Coandă. Este un imobil în stil eclectic cu influențe franceze (arhitect Grigore Marc), situat la capătul dinspre Lascăr Catagiu a actualei străzi Henri Coandă.
În loc de epilog
Acum, pe strada Henri Coandă nu am văzut copii, ci mașini. Pe strada I. C. Frimu (numele din perioada comunistă) erau mulți copii care apoape toți erau colegi de școală la Scoala 5 din Piața Amzei și care se jucau inocenți și fericiți prin curțile acestor case încărcate de istorie. Atunci ca și acum strada are un aer patriarhal și în același timp elegant, deşi au trecut peste ea două războaie mondiale, fascismul și comunismul, cutremurele din 1940 și 1977, urmate de furia postrevoluționară a schimbărilor. A rămas aproape neschimbată.
Chiar dacă unele case s-au degradat şi au rămas pustii, altele și-au regăsit vechii proprietari pentru a fi abandonate. La doi pași e Piața Romană și Piața Victoriei, locul celor mai multe mitinguri de protest, strada Henri Conada rămâne imaginea unui București elegant și occidental, dovada că acel oraș există încă.
Maria Alexe
Foto: Maria Alexe