Tema demolărilor din anii ’80 a cartierului Uranus, pentru construirea Centrului Civic a fost deseori abordată dar ea trebuie adusă mereu în atenţie, atât pentru rememorarea dramelor pe care le-a provocat cât şi prin faptul că şi acum, după 40 de ani, au loc în continuare demolări. În acelaşi timp, sub tăvălugul demolărilor din acei ani, au dispărut numeroase imobile cu valoare arhitecturală şi aflate în stare foarte bună.
A dispărut cartierul Uranus
Un cartier liniştit, istoric şi romantic, cu multe case vechi frumoase, cu străzi pavate cu piatră cubică, cu copaci seculari.
O colină domoală aducea un farmec special străzilor înguste şi caselor construite în pantă, multe dintre ele în stil neoromânesc sau măcar având decoraţiuni specific acestui stil. Casele erau construite de obicei la sfârşitul secolului XIX sau începutul secolului XX, fiind parter sau cel mult cu un etaj şi curţi de mărime mică.
Tablourile lui Gheorghe Leahu zugrăvesc cum nu se poate mai bine atmosfera acestui cartier care avea în curând să dispară.
Pentru noul Centru Civic a fost aleasă această zonă centrală, practic vatra oraşului, unde îşi aveau locul şi numeroase monumente şi biserici. Este de remarcat că, deşi vechi, imobilele de aici nu au suferit stricăciuni majore ca urmare a cutremurului din 4 martie 1977, invocat pentru demolarea lor şi construirea unora noi.
Este posibil ca urmările minore pentru aceste case în urma cutremurelor să se datoreze faptului că multe dintre ele erau case pe pământ şi aveau un regim mic de înălţime. Deasemenea, construcţiile erau solide şi realizate cu materiale de calitate. Demolarile s-au extins însă şi în afara zonei alese pentru sistematizare, iar modelul a fost preluat şi în alte oraşe. “În total, 37 oraşe au fost schilodite şi 29 aproape complet distruse“, precizează istoricul Dinu Giurescu.
Au fost demolate mii de case, au disparut străzi întregi cu farmec deosebit, au fost distruse Dealul Spirii, cartierul Uranus, zona Dudeşti, zona Udricani, zona Pieţei Unirii, zona Sfânta Vineri, Calea Rahovei, podurile de pe Dâmboviţa, biserici au fost darâmate sau mutate, colina Mihai Voda a fost pur şi simplu rasă. În locul caselor vechi, şi al străzilor înguste au apărut cartiere de blocuri înalte. Şi acum îmi stăruie amintirea Schitului Maicilor – un colţ de rai în mijlocul oraşului –, salvat în extremis, dar ramânând doar o bisericuţă între blocuri, precum şi o superbă casă în stil maur pe strada Cazărmii, locuinţa familiei Pittiş. Rezultatul, fără îndoială grandios, este şi acum contestat de majoritatea arhitecţilor. Nu trebuie uitat nici faptul că încă actuala problemă a câinilor maidanezi se datorează în mare parte tocmai acelor demolări.
Iată ce spunea istoricul Dinu C. Giurescu despre aceste demolări: “Bucureştiul avea caracteristicile unui oraş bizantin, ei au distrus o şesime din oras, echivalentul Veneţiei ca metri patrati. A fost amputată o zonă care reprezenta inima vechiului Bucureşti, pentru a se obţine posibilitatea de a face un nou oraş, care să nu se raporteze la alte valori ale trecutului, ci doar la el însuşi.“
O stradă mică şi liniştită
Petre Locusteanu a fost un dramaturg, umorist și jurnalist român. Nu a fost chiar o personalitate marcantă şi din păcate s-a sinucis, tânăr fiind. Dar pentru că era bucureştean, o mică străduţă care pornea din strada Antim, chiar vis-a-vis de mânăstirea cu acelaşi nume, a primit numele său, căpătând probabil cu acest prilej şi o parte a personalităţii omului de litere.
La fel ca multe străzi din cartier, cea cu numele Petre Locusteanu, era îngustă şi pavată cu pietre cubice. Foarte liniştită, rareori trecea pe aici vreo maşină.
Din păcate, conform planului urbanistic, Petre Locusteanu stătea chiar în Calea Victoriei Socialismului, deşi nu ştim cu precizie cu ce partid politic simpatiza scriitorul. Şi astfel, strada, ca şi scriitorul, a avut un destin tragic, fiind rasă de pe suprafaţa pământului, odată cu toate casele şi clădirile din zonă.
Fotografiile expuse sunt reprezentative şi, într-adevăr, este vorba de centrul Capitalei deşi multora nu le vine să creadă. Din fericire, Biserica Antim a putut fi salvată în ultimul moment. Incinta sălaşului păstra o atmosferă mirifică, mai ales la căderea nopţii când lumina lunii se împletea cu salciile pletoase de aici. O caleaşcă arhaică, dar păstrată în bune condţiuni, întregea ambianţa.
La demolare, edificiile din jumătatea stângă au dispărut – este vorba de o parte a chiliilor şi de cuhnia (bucătăria) mănăstirii. Biserica a rămas pe loc, iar palatul sinodal a fost deplasat spre dreapta cu 28 metri.
O vilă în stil Art Deco
Casa părinţilor mei de pe strada Petre Locusteanu era deosebită faţă de celelalte case. Deja în anul 1932 când a fost construită, sub influenţa occidentală, un alt mod de construcţie, mai modern, începea să prindă contur în Bucureşti. Era stilul Art Deco, reşedinţe familiale tip vilă cu etaj sau mici blocuri cu apartamente, cu plaşee din beton armat şi decoraţii exterioare diferite.
Astfel casa nu exprima opulenţa specifică neoclasicismului francez sau barocului, faţada era conturată de o notă mai sobră, doar cu balconaşe mai cochete.
Interiorul frapa însă prin calitatea înaltă a finisajelor, bogăţia arhitecturală cu volumetri spectaculoase şi decoraţii glam. Corpurile de iluminat erau făcute pe comandă, tot în stil Art Deco. Organizarea foarte echilibrată era inspirată din cea a vilelor americane.
La parter, holul generos conducea către living, sufragerie, salon şi birou cu bibliotecă din lemn masiv încastrată în perete, în timp ce o splendidă scară de stejar conducea la etaj unde erau dormitoarele şi baia de dimensiuni mari. Din salon se deschidea în continuare printr-un glaswand trecerea către o terasă intimă protejată de o copertină.
Locuinţa beneficia de numeroase inovaţii şi sisteme moderne: încălzire centrală automatizată (injector american pentru motorină Johnson), un mic lift era folosit pentru trimiterea micului dejun de la bucătărie la dormitorul matrimonial în imediata apropiere a patului. O porţiune a pardoselii de la trecerea din salon spre terasă era cu cărămizi Nevada. Un bec aprins în încăperea de la subsol oferea zonei o lumină difuză ce venea de dedesubt.
Foto: arhiva Ion Diamandi