Demolările de ieri şi azi

Cel mai mare  procent de deşeuri (33%) provine din demolarea construcţiilor iar cea mai mare cantitate de energie se consumă pentru producerea materialelor pentru construcţii.

Iată ce spune Radu Merică, director general RER Recuperare Ecologică şi Reciclare: “Avem o mare apetenţă pentru demolare, suntem adevăraţi experţi în acest domeniu, dar mai puţin în construcţii”

Demolări în perioada interbelică pentru modernizarea oraşului

Apetenţa pentru demolarea clădirilor vechi în ţara noastră nu este nouă şi nici nu a inventat-o Ceauşescu, deşi el a ridicat-o pe cele mai înalte culmi. Râmânerea în urmă a ţării datorată jugului ottoman şi dorinţa de emancipare corelat cu preluarea modelelor occidentale este deasemenea o cauză plauzibilă a înlocuirii clădirilor vechi cu altele moderne.

Oferim în acest sens doar un singur exemplu, şi anume, demolarea superbei case istorice Marghiloman şi construcţia pe locul său a blocului ARO, cunoscut apoi sub numele de blocul Patria.

Casa fostului prim-ministru conservator Alexandru Marghiloman, proiectată de Petre Antonescu, ansamblul care cuprindea mai multe corpuri, a fost demolat în anul 1929 când este trasat Bulevardul Magheru. Pe locul unde au fost grajdurile va fi ridicat blocul ARO (Cinema Patria), opera unei echipe de arhitecți condusă de Horia Creangă care a definit un stil și o epocă „Manhattan” în București.

Impozanta clădire situată pe bulevardul Magheru reprezintă prima realizare majoră a modernismului românesc, fiind actualmente un monument de patrimoniu. De remarcat faptul că aspectul construcției a stârnit nenumărate controverse în epocă, chiar și printre arhitecții tributari ai stilului internațional. Se spune că grupuri de cetăţeni se adunau pe partea opusă a clădirii şi protestau în faţa acestei construcţii.

Din păcate, imobilul se află acum într-o stare avansată de degradare: tencuiala stă să cadă, pereții exteriori sunt împănziți de graffiti-uri, este încadrat în clasa I de risc seismic. Primăria Capitalei, în colaborare cu Primăria sectorului 1 s-au angajat în consolidarea şi reabilitarea acestui imobil. Deocamdată se pare că şantierul nu a fost demarat.

Comunismul din România, incompatibil cu casele vechi

Ceauşescu ura clădirile vechi, în special cele elegante construite în perioda interbelică. Urmările cutremurului din 1977 (zilele trecute s-au împlinit 45 de ani de la acest eveniment nefericit) şi noua sistematizare a centrului, înclinaţiile megalomanice ale lui Ceauşescu (complet nepotrivite cu spiritul nostru) au reprezentat pretextul ideal pentru regimul comunist de începere a masivelor demolări din anii ’80.

Nu întâmplător în Bucureşti a fost aleasă zona centrală, practic vatra oraşului unde îşi aveau locul şi numeroase monumente şi biserici.  De altfel demolările s-au extins şi în afara zonei alese pentru sistematizare iar modelul a fost preluat şi în alte oraşe.

“În total, “37 orase au fost schilodite şi 29 aproape complet distruse”, precizează istoricul Dinu Giurescu. Au fost demolate sute de case, au dispărut străzi întregi cu farmec deosebit, au fost distruse  Dealului Spirii, cartierul Uranus, zona Dudesti, zona Udricani, zona Pietei Unirii, zona Sfânta Vineri, Calea Rahovei, podurile de pe Dâmboviţa, biserici au fost dărâmate sau mutate, colina MIhai Vodă a fost pur şi simplu rasă.

În locul caselor vechi, unele construite foarte interesant în pantă  şi al străzilor înguste, pavate cu piatră cubică, au apărut cartiere de blocuri înalte. Şi acum îmi stăruie amintirea Schitului Maicilor (un colţ de rai în mijlocul oraşului), salvat în extremis dar rămânând doar o bisericuţă între blocuri,  precum şi o superbă casă turcească pe strada Cazărmii, locuinţa familiei Pittiş. Rezultatul, fără îndoială grandios, este şi acum contestat de majoritatea arhitecţilor. Nu trebuie uitat nici faptul că extrem de actuala problemă a câinilor maidanezi se datorează în mare parte tocmai acelor demolări.

Iată ce spune istoricul Dinu Giurescu despre acestea: “Bucureştiul avea caracteristicile unui oraş bizantin, ei au distrus o şesime din oraş, echivalentul Veneţiei ca metri pătraţi. A fost amputată o zonă care reprezenta inima vechiului Bucureşti, pentru a se obţine posibilitatea de a face un nou oraş, care să nu se raporteze la alte valori ale trecutului, ci doar la el însuşi.”

“Tradiţia” se continuă

Dacă în anii ’80 demolările erau făcute cu scop politic fiind vizate valorile trecutului şi spiritul, după ’90  interesele economice au fost în primul rând cele care au dictat. De fiecare dată, casele vechi au reprezentat ţinta principală.

Hala Matache Măcelarul din București a fost un monument al arhitecturii inginerești din secolul XIX, construit de către primăria București între 1887 și 1899, în urma proiectului realizat de Serviciul Tehnic al Comunei, în anul 1886, Construcția inițială era formată dintr-o structură tipică halelor europene de secol XIX, din oțel nituit, suplă și perforată, acoperită în lateral cu suprafețe mari de sticlă și închideri de lemn. Intradosul acoperișului era format dintr-o astereală din lemn, aparentă, îmbinată cu lambă și uluc. Ulterior, halei i-au fost adăugate închiderile din pereți de zidărie, ferestrele cu arcade, basorelieful și în general construcția exterioară.

Au trecut aproape 10 ani de la demolarea halei iar Piaţa Matache este înconjurată şi acum de terenuri virane, gunoaie şi dărăpănături. În decembrie 2012, într-o seară înainte de sărbători, odată cu lăsarea frigulu,  zona a fost  blocată şi înconjurată de forţe de ordine. Operaţia  a durat extrem de puţin, practic a doua zi se cam terminase, construcţia cu pricina era deja rasă. Motivul demolării era că aceasta  depăşea cu doi, trei metri linia bulevardului, parte integrantă a “măreţului” proiect al lui Ceauşescu, prin care arterele principale ale Bucureştiului trebuiau musai să ajungă la Palatul Poporului (o aberaţie conform părerii majorităţii arhitecţilor urbanişti), iar edilii şi constructorii, nu puteau şi pace să realizeze proiectul din cauza halei. Am amintit modul în care s-a făcut demolarea întrucât el seamănă extrem de bine  cu cel practicat de cei care fac un lucru ilegal sau imoral şi te pun în faţa unui fapt împlinit. Aşa făcea şi Ceauşescu când mai demola câte o biserică şi tot aşa unii proprietari  care au demolat frumoase case vechi având sau neavând autorizaţii de demolare. Puşi în faţa faptului împlinit, nimeni nu mai putea spune nimic. În cazul Halei Matache Măcelaru, însă, demolarea acesteia precum şi a unor case de pe acea parte a bulevardului Buzeşti întrunea adeziunea majorităţii  populaţiei. O anchetă realizată chiar de ziarul România liberă a demonstrat că trei sferturi din oamenii  chestionaţi (şi mulţI erau chiar din împrejurimi) au raspuns că astfel vor scăpa de o anumită populaţie din zonă şi de gunoaie.

Priviţi fotografiile din galeria foto, realizate exact la 10 ani  ani de la demolare precum şi anul acesta  şi veţi vedea cum visele acestor oameni nu numai că s-au spulberat dar chiar totul arată mult mai rău.

În “avântul  revoluţionar” de atunci  a fost  demolată la fel de  rapid şi o casă din preajma halei şi a pieţei, care era la distanţă apreciabilă de carosabil şi deci nu ar fi împiedicat cu absolut nimic realizarea bulevardului.

Casa, cu etaj, era în stare bună (înainte vreme fusese la parter o alimentară),  avea o arhitectură extrem de interesantă fiind una dintre puţinele case din Bucureşti în stil turcesc autentic. De ce a fost nevoie să se demoleze şi această casă? Din foto se poate vedea că acest teren a rămas liber, practic un teren viran, tot aşa cum este şi cel pe care era hala. Mai întâi demolăm, pe urmă mai vedem noi. De fapt răspunsul nu diferă mult şi faţă de cel legat de demolarea halei.  Chiar dacă nu era o clădire de patrimoniu şi nu avea statura Halei Unirii (structură metalică după modelul Halelor din Paris dar mai mare, cea mai mare construcţie din Bucureşti la data realizării, demolată de Ceauşescu), Hala Matache reprezenta ceva (Matache Măcelaru este chiar un brand), avea o arhitectură interesantă şi, mai presus de toate, era funcţională şi avea  instalaţii bune, s-ar putea zice incomparabil cu halele actuale din piaţă.

Cu puţină bunăvoinţă şi respect  faţă de tradiţii,  hala se putea integra lesne în proiect iar o renovare a clădirii ar fi pus întreaga zonă într-o lumină extrem de favorabilă. Acum însă această zonă  unde se găseşte Piaţa Matache nu este altceva decât o enclavă în centrul capitalei, mărginită de terenuri virane,  case prăbuşite şi ruine care îţi taie orice gând de a cumpăra produse agricole româneşti, unele cu adevărat bio. Procesul a început de când se punea problema trecerii metroului în apropiere de Calea Griviţei. Şi atunci, în anii ‘80, s-a demolat tot, metroul nu a mai trecut pe aici iar terenurile au rămas virane.

După revoluţie, încetul cu încetul, sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor, clădiri cu arhitectură deosebită în stil art deco autentic şi chiar cu cariatide – hoteluri, cinematografe, clădiri rezidenţiale cu magazine la parter – cu valoare remarcabilă şi care dădeau un şarm deosebit cartierului, au intrat în paragină. Sunt lăsate să se prăbuşească singure, căci nu se dă autorizaţie de demolare. Dar nici nu se face ceva pentru a se salva. Totul este decrepit, în ruine sau terenuri virane pline de gunoaie. Acestea sunt vecinătăţile Pieţei Matache. Este nou însă Buzeşti, bulevardul modern cu greieraşi, cel care nu duce nicăieri.

“Se va străbate Capitala de la nord la sud într-un sfert de oră!”, promitea primarul general de la acel moment, responsabil cu aceste demolări. Nici vorbă că acest lucru nu se întâmplă dar “măreţul” bulevard sucombă înainte de traversarea Dâmboviţei, neajungând nici măcar la Palatul Parlamentului, conform visului lui Ceauşescu.

Ruinele în urma demolărilor dinspre Piaţa Berzei sunt oarecum salvate de graffiti, realizate de artişti consacraţi. Ce deranjează cel mai mult este faptul că au fost efectuate nenumărate demolări, au fost cheltuiţi bani mulţi de la bugetul statului, deci banii noştri iar rezultatul este o arteră de doar câreva sute de metri înconjurată de maidane, case dărăpănate şi resturile demolărilor.

Nici urmă de vreun proiect care să pună ceva în locul demolărilor. În centrul Bucureştiului au rămas maidane, terenuri libere, folosite (de către cine?) drept parcări sau gări interurbane pentru maşini.

Statul are o lege pe care trebuie să o păzească. Ideal ar fi ca tot cadrul juridic pe partea de protecție a patrimoniului să treacă printr-un proces de actualizare. Dar până la acest moment glorios, ar fi bine măcar să se asigure că, în terioriu, imobilele de patrimoniu sunt întreținute conform legii și să asigure suportul administrativ necesar lucrărilor.