De abia se iaugurase Intercontinentalul şi Clubul ACR începuse să organizeze chiar aici primele concursuri de bridge. Începută de câţiva ani, era o perioadă ceva mai bună, se simţea o oarecare emancipare, americanii construiseră primul hotel de cinci stele (Inter era la un nivel occidental), se fabricau maşini Dacia, şI ele de concepţie apuseană, se construia metroul, se fabricau calculatoare de concepţie proprie iar cercetarea în calculatoare avea deja o vechime de trei ani. O adiere bătea uşor dinspre vest, la festivalul Cerbul de Aur erau invitaţi mulţi interpreţi de pe aici, zeci de mii de turişti străini ocupau hotelurile din Mamaia, mulţi tot din ţările occidentale. Chiar dacă nu erau văzuţi bine, unii tineri îşi lăsau părul lung şi barbă, purtau bluejeans sau pantaloni evazaţi iar fetele mini sau maxi. Clubul de bridge era însă ceva şi mai special pentru că demonstra că stilul de viaţă şi obiceiurile burgheze şi aristocratice dinainte războiului încă mai existau, fiind continuate în unele familii şi cercuri. Apărea astfel cu ocazia concursurilor începute de Automobil Club o suită de personaje care până la acest moment nu o întâlneai decât în filme sau în romane. Bărbaţi eleganţi cu papion şi care fumau pipă sau adoptaseră un stil gentlemen, femei cu blănuri, pălării şi pline de bijuterii, cum era Madame Livada (cu accentul pe ultima silabă). Desigur şi mulţi tineri cu barbă sau nonconformişti. Iar toţi aceştia defilau în plin centrul Bucureştiului.
Nivelul jocului era destul de ridicat, fiind evident că bridgeul era practicat consecvent în unele familii sau în cadrul unor întâlniri în care se organizau astfel de activităţi. Se jucau concursuri pe perechi şi pe echipe. Un lider necontestat era Vitez. Având o mare experienţă (era deja trecut de prima tinereţe), el era organizatorul, profesorul, modelul şi mentorul pentru mulţi jucători. Desigur, mai erau şi alţi jucători maturi care stăpâneau atât jocul de levată, cât şi licitaţia. Puiu Dumitrescu, Nicky Diaconescu, Racoviceanu, Nae şi Tudor Giosanu, Costel Nica (Nicosu), erau câţiva dintre ei. Între cei mai tineri care făceau jocuri remarcabile şi rezultate notabile se numărau Vova Văleanu, Ralescu şi Dinu Stăncescu. Apăruseră şi sisteme şi convenţii noi de licitaţie faţă de cele naturale, cum erau “trefla de precizie” sau “trefla albastră” iar acestea erau rapid adoptate în special de către tinerii jucători.
După un timp începuseră să circule şi cărţi de specialitate care se trăgeau la Xerox, cea a lui Kelsey fiind cea mai cunoscută. Dar şi la noi brigişti experimentaţi şi buni teoreticieni au început să scrie cărţi de bridge: Vlad Racoviceanu, Nicu Kantar, Dan Dimitrescu (Tăticu). O carte simpatică a publicat Coriolan Neamţu, având ca personaj-jucător de bridge pe căţelul Toby, de care era însoţit de altfel şi la concursurile de bridge la care participa.
La echipe, campioană de necontestat era cea a lui Iordăchescu care, avându-l ca partener pe Vasiliu, rar se întâmpla să nu câştige un concurs. Componenţii echipei aveau şi un stil elegant casual gen Cary Grand. În timp apăreau din ce în ce mai mulţi jucători foarte tineri care făceau progrese rapide. Dar încă de la începuturi, o apariţie de senzaţie era o axă formată din doi tineri, care jucau bine şi veneau la club cu serviete cu cărţi de şcoală şi în costume de liceeni. Daniel Savin avea să devină unul dintre campionii ţării în timp ce Vini Bucur s-a pierdut.
Nu după mult timp, activitatea clubului de bridge ACR s-a mutat de la Inter (probabil că taxele erau prea mari) într-o casă pe Calea Rahova ( clădirea fostului cinematograf Aida), partea mai aproape de Mitropolie. După concursuri, se mergea la restaurantul Bumbeşti, tot pe Calea Rahovei, nu departe. Vechea clădire avea să sufere serioase stricăciuni, fiind pe punctul de a se prăbuşi la cutrenurul din 1977, chiar în timpul unui concurs uzual. Jucătorii au putut fi evacuaţi în ordine şi nu au fost victime, doar spaime teribile, căci zidurile scrâşneau asurzitor. După cutremur, activitatea clubului ACR, care adunase elita de brigişti, s-a mutat în apropiere, în cunoscutul restaurant Columbina.
Au apărut şi mai multe cluburi de bridge, între care Locomotiva era cel mai popular şi, spre meritul organizatorilor există şi astăzi. Foarte popular era şi ISPCAIA (se juca într-o clădire din spatele Interului) precum şi Tehnic Club (în Casa de Cultură de pe Şerban Vodă). Bridgeul începuse să fie mult practicat în rândurile studenţimii. Se juca bridge în cluburile studenţeşti de la ASE, Politehnică, Arhitectură şi Construcţii.
Cel mai important concurs era cel de la Braşov, în sala Tractorul, aici întâlnindu-se jucători din Bucureşti cu cei din Ardeal, unde era o activitate puternică şi numeroşi jucători pe măsură, dar şi din alte oraşe ale ţării. Erau mulţi jucători şi activitate în Cluj, Târgu Mureş şi Timişoara. Apoi concursul de la Cluj era important, iar aici echipa favorită şi deseori câştigătoare era cea a lui Cobârzan (cel care fusese şi campionul ţării la ping pong). Echipe şi jucători buni mai erau şi la Iaşi, Ploieşti şi Craiova. Mai apoi au început să se organizeze concursuri la Bucureşti, Iaşi, Sinaia şi Mamaia.
O figură care ne-a lăsat mască
La unul dintre concursurile săptămânale pe perechi de la ACR din sala de pe Calea Rahova, unde tocmai se mutase clubul de bridge, jucam cu partenerul şi colegul meu Dan Guteş. Lucrurile mergeau bine şi eram văzuţi bine, deoarece în urmă cu o săptămână bătusem într-un concurs echipa lui Vitez Şi aceasta graţie jocului perfect de levată al lui Dan într-o donă în care făcuse o pică contrată şi recontrată de mine, deci manşa, având ca adversari axa de boieri fanarioţi Filitti şi Pusi Meitani.
“Fii atent cu ăştia, sunt mari şmecheri!”, îmi zice partenerul meu, Dan Guteş, la schimbarea meselor. Până atunci mersesem în concurs foarte bine, eram în orice caz în primele 5 locuri. “Dar cine sunt? că nu prea i-am văzut pe aici”, îl întreb. “Cel înalt e conu Genazzini, un mafiot!”. Mă uit la cei doi care se apropiau degajaţi spre masa noastră şi nu văd nimic alarmant. Într-adevăr, înalt, uşor elegant, Genazzini avea poate vreo 60 de ani dar avea un mers uşor, destul de tineresc. Doar ochelarii cu ramă groasă şi lentile fumurii erau ceva mai “dubioşi”. Extrem de amabili şi politicoşi, dar reţinuţi, cei doi se aşează la masă şi toţi luăm cărţile. În doi timpi şi trei mişcări, licităm şi, la “pass-ul” neîntrerupt al adversarilor, ajungem în manşă cu patru cupe – probabil parul donei, urmând să joc chiar eu levata. O scurtă analiză a “mortului” îmi dă convingerea că, dacă nu erau distribuţii ciudate la adversari, jocul era foarte fezabil. Era totuşi o mică problemă, dar esenţială. Aveam toată suita de 8 atuuri lipsind însă dama. Trebuia să fac impasul şi puteam să îl fac în dreapta sau în stânga, căci asul era la mine şi popa la ”mort”. Trag nişte sonde de test poate s-ar releva cu o probabilitate bună unde se află dama. Nu aflu însă nimic în plus. Ajung la momentul crucial, în care să fac impasul. Deci unde este dama? Jucătorii vechi spuneau ca să joci după primul gând pe care îl ai. Trag aer în piept şi înainte de a lua decizia, iau o pauză de o secundă şi mă uit în jur. Şi ce să vezi? Genazzini îşi ţinea cărţile încă de la începutul donei cu mâinile aproape de masa de joc, cărţile fiind orientate în jos. Nu numai noi puteam vedea toate cărţile lui ci chiar şi cei de la mesele vecine. Oare Genazzini, cu experienţa lui, nu ştia îndemnul lui Sasz, baronul de la Târgu Mureş cu care era cam de aceeaşi vârstă? “Cărţile la decoraţiune!”, spunea baronul. Recomandarea era deja foarte cunoscută iar în Bucureşti fusese preluată de Mincu&comp şi alţi profesori în formula “Cărţile la butonieră!”
Gândurile aste îmi treceau rapid prin minte şi, puţin ruşinat, nu am putut să nu trag cu ochiul la cărţile pe care Genazzini mi le oferea cu atâta nonşalanţă. Nu! Dama de cupă nu era acolo, astfel că foarte încrezător fac impasul în cealaltă parte. Ultimul care punea cartea era chiar Genazzini şi, în acest moment, scoate de sub o altă carte, ce credeţi? Chiar dama de cupă! ”Uite unde se ascunsese frumoasa damesă”, spune el mirat pe un ton liniştit, luând levata şi consemnând căderea jocului. Nouă ne-a căzut faţa. Nu am mai putut să mă concentrez în continuare şi am terminat concursul pe un loc mediocru în a doua parte a clasamentului. Perechea lui Genazzini a câştigat concursul. Nu voi şti niciodată cum a avut această intuiţie diabolică de a ascunde exact cartea care era cheia jocului imediat ce a scos cărţile din etui.
Apare personajul care schimbă toate lucrurile
Pe la sfârşitul anilor ’70, în clubul de bridge al ACR îşi face apariţia un personaj celebru: Valentin Ceauşescu. Modest, deosebit de echilibrat şi cumpătat, cu o alură de adevărat gentlemen, se potrivea perfect cu societatea de aici. Ştia să joace dar se vedea că jucase doar în cercuri închise, nu avea experienţă de concurs şi nici multă ştiinţă. Dar progresa extraordinar şi doar în doi ani avea să fie cooptat în echipa naţională şi asta numai prin meritele sale. Venirea lui Valentin a adus cu sine, un progres extraordinar al activităţii de bridge din ţară şi aceasta graţie activităţii organizatorice şi intervenţiilor sale. În mod paradoxal, după cum vom vedea, tot el a fost, din păcate şi cauza interzicerii bridgeului în ţară.
Valentin Ceauşescu a condus la înfiinţarea Federaţiei Române de Bridge şi, mai mult, a reuşit să o afilieze la Federaţia Europeană de Bridge. Ca urmare, echipa noastră naţională a început să participe la concursurile internaţionale, unde a ocupat un meritoriu loc 4 la primul concurs. Mai mulţi jucători români au ales atunci calea de a râmâne în Occident, mai ales că era o perioadă în care nu se mai dădeau vize de plecare în străinătate.
România intra în circuitul lumii brigistice. Mulţi mari jucători veneau în ţară. Campionul mondial, Belladona (italia şi Statele Unite îşi disputau întâietatea în acea perioadă la concursurile mondiale, urmate de Franţa şi Anglia) a jucat şi într-un concurs când se afla în România, fiindu-i desemnat ca partener tânărul, pe atunci, Dinu Stăncescu. Concursurile erau epuizante şi durau câteva zile. În plus se fuma la greu chiar în timpul concursurilor, ceea ce sporea mult gradul de oboseală şi stres. Mulţi jucători de talie mondială, cum a fost şi cazul lui Giorgio Belladona, veneau să se trateze în România la doamna Aslan, bună jucătoare de bridge la rândul său. Nici campioana mondială, Rixi Marcus, nu a ocolit ţara noastră. La concursurile mai mari din ţară începeau să vină jucători şi din alte ţări învecinate: Bulgaria, Ungaria, Polonia, Yugoslavia.
Mulţi români stabiliţi sau fugiţi în străinătate şi care jucau bridge, veneau la concursurile importante de bridge din ţară . Era un bun prilej de a se revedea cu prieteni. Însă atmosfera care se crea la aceste concursuri nu era chiar pe placul autorităţilor, mai ales că români veneau în contact cu străini şi cu atmosfera occidentală, dar mai cu seamă că Valentin se afla chiar în centrul acestei mişcări. Şi astfel, în urma concursului de la Braşov, în anul 1984, sub pretextul că jucători de bridge lipseau de la serviciu în delegaţie în timpul săptămânii, activitatea cluburilor de bridge a fost interzisă. A fost reluată după 1990, bineînţeles într-o cu totul altă conjunctură.