Piaţa Romană este nu numai un loc încărcat de case istorice cu mare valoare arhitecturală şi pline de poveste dar şi unul prin care trec zilnic zeci de mii de oameni. A fost şi este în continuare un loc de întâlnire nu numai al tinerilor, mai ales că aici este şi o staţie de metrou.
Totuşi, puţini (sau nu?) remarcă o casă veche cu un extraordinar aer nobiliar, poate că şi din cauză că pare singuratică şi nelocuită. Este casa chiar de la nr.1 cunoscută drept casa Nicolae Petraşcu. Fratele mai mare al maestrului culorilor Gheorge Petraşcu a fost la rândul său o personalitate marcantă a epocii, care a activat tot în sfera culturii şi artei. Provenit dintr-o familie înstărită şi educată, a fost scriitor, diplomat, publicist, critic literar şi de artă. De altfel să nu uităm că şi fratele său mai mic, Gheorghe, avea să devină nu numai unul dintre cei mai de seamă pictori români dar şi academician.
O casă mai mult decât specială
Clasată individual în Lista monumentelor istorice, vederea casei lasă o impresie profundă. Stilul este clar neoromânesc cu semnătura lui Mincu. Interesant este că elementele de bază ale stilului, bizantin şi cel de culă sunt realizate cu o puternică tuşă.
De altfel trecerea timpului, spre deosebire de casele noi, moderne, a lucrat şi pozitiv, În pofida degradării evidente, patina antică de pe faţadă precum şi a fierului forjat care protejează ferestrele conferă casei un aer de nobleţe.
Sacnaşiul şi ferestrele de la etaj, plasate la o înălţime mai mare faţă de cea cu care suntem obişnuiţi şi care este inspirată evident de casele tip culă, induce un aer de castel medieval.
Din această perspectivă, se poate face o interesantă comparaţie cu casa din aceeaşi Piaţă Romană de la nr. 5, ansamblului de trei vile al fraţilor Petraşcu: Nicolae, Constantin şi Gheorghe. Casa Gheorghe Petraşcu a fost construită în 1912 (deci la 5 ani distanţă faţă de casa fratelui), mai modernă dar şi bine renovată, după planurile arhitectului Spiridon Cegăneanu, la rândul său discipol al lui Ion Mincu. Dacă în cazul casei lui Nicolae de la nr. 1 stilul este clar neoromânesc, la casele de la nr. 5, construite ceva mai târziu şi nu de acelaşi arhitect (Ion Mincu a decedat chiar în anul 1912), stilul neoromânesc este combinat cu stilul neoclasic, de unde şi caracteristica de ecletism.
Povestea casei
Nicolae Petraşcu cumpără de la Primărie parcela de teren situată în zona actuală a Pieţei Romane în anul 1906, intenţionând să realizeze aici un salon literar şi artistic pentru Societatea română de literatură şi artă, pe care o conducea. Nicolae Petraşcu era şi bun prieten cu arhitectul Ion Mincu, considerat întemeietorul stilului neoromânesc şi care realizase deja mai multe case în acest stil.
Arhitectul Adrian Bălteanu a realizat o excelentă documentare, din care se pot afla şi câteva detalii foarte interesante nu numai legate de partea de arhitectură a casei Nicolae Petraşcu. Din această documentare mi-am permis să folosesc în prezentare şi două fotografii de epocă legate de această casă de patrimoniu. Tot această documentare ne informează că Ion Mincu a realizat proiectul casei gratuit pentru prietenul său, pe baza unui program special: locuinţă particulară şi salon literar-muzical. De fapt „piesa de căpetenie” a proiectului, aşa cum arată acesta din urmă, este tocmai salonul „în care să se facă lecturi literare şi muzică”. Casa a fost construită în anul 1907.
Interiorul
Din păcate putem numai să ne imaginăm cum arată acest interior. Totuşi, din documentare aflăm şi câteva detalii privind organizarea casei şi interiorul său chiar dacă sunt dintr-un trecut mai îndepărtat. “Camerile erau toate regulate ca unghiuri, holul pe două planuri, c’o scară între ele, iar salonul, prin înfăţişarea lui originală, mai presus de toate aşteptările, dreptunghiular, c’o afundătură rotundă, ridicată în estradă, pe o lature, menită orchestrei şi tribunei de lectură. Plafonul, în groase grinzi aparente de mahon, avînd în mijlocul lui un loc rezervat picturii şi unde s’a pus o reproducere după Vârful cu Dor al lui Mirea, făcută de pictorul Mihailescu, răspunzând minunat ca subiect pentru activităţile din salon”.
Cum în prezent casa nu pare a fi posibil de vizitat, aflăm că în anul 1986, Petre Oprea afirmă în cartea sa că pictura se afla la locul ei pe tavanul salonului folosit atunci ca atelier de pictură.
Foto: Ion Diamandi