Pe această veche arteră găsim câteva clădiri foarte vechi, de importanță istorică, ceea ce face ca o plimbare pe Șerban Vodă să fie o călătorie în timp, în ciuda intervențiilor majore din apropiere. Vom evidenţia câteva dintre aceste clădiri mai importante, care se pot vedea într-o plimbare mergând dinspre Piaţa Unirii.
Biserica Sf. Spiridon Nou
Prima clădire importantă pe care o întâlnim pe Calea Șerban Vodă este biserica Sfântul Spiridon Nou. Ctitorie a familiei Ghica, ințial o mănăstire întemeiată de Scarlat Ghica la 1767, a fost reconstruită în forma actuală de arhitectul Xavier Villacrosse între anii 1852 și 1858.
Stilul contrucției este eclectic, cu accente neo-gotice, romantice și bizantine, fericită îmbinare a arhitecturii bizantine și occidentale. Pictura interioară este executată de Gheorghe Tatarescu. O acuarela de epocă ne arată că era una dintre cele mai înalte clădiri din Bucureștiul acelor ani.
Și azi intrarea în această biserică, paraclis patriarhal, salvată miraculos de valul de demolări ce cuprinsese zona la sfârșitul anilor 80, se face din Calea Șerban Vodă. Turlele ei domină vechiul pod, dar par pierdute în mijlocul blocurilor.
Calea Șerban Vodă 33 – Casă de târgoveț
O călătorie în timp ce prezintă evoluţia construcţiilor din Bucureşti începând din a doua jumătate a secolului XIX demonstrează un mix de elemente vechi orientale la care treptat se adaugă elementele noi de influenţă occidentală, modul de locuire suferind şi el în timp schimbări radicale.
În prima jumătate a secolului XIX foarte multe din construcţii se prezentau sub forma arhitecturii vernaculare: case-bordei înconjurate de vegetaţie, livezi şi grădini, case cu prispă deschisă, cu stâlpi de lemn şi geamuri mici pe structură de lemn (geamlâcuri), dar şi case cu intrare spre pivniţă (gârlici) şi pridvor. Se deosebesc şi casele oamenilor cu stare, case cu parter înalt, cu geamlâc, acoperiş şi copertină metalică, cu dependinţe retrase precum şi casele boiereşti cu etaj, curte largă, cu dependinţe şi împrejmuire înaltă.
O categorie aparte de case, care se înmulţesc odată cu creşterea comerţului, sunt cele de târgoveţi precum şi cele de negustori şi imobilele cu prăvălii la parter şi apartamente la etaj. Din păcate, puţine astfel de case cu valoare istorică au rezistat timpului, incendiilor, cutremurelor şi demolărilor din timpurile comuniste. Acestea sunt încadrate în patrimoniul cultural.
La numărul 33 pe Calea Şerban Vodă, se află una dintre cele mai vechi case din București, aproape tot atât de veche ca mai cunoscuta Casă Melik, Muzeul Theodor Pallady, de pe strada Armenească. Casa din Calea Șerban Vodă 33, unicul exemplu de astfel de casă de târgoveț – provenind din arhitectura tradițională, a fost construită la sfârșitul sec. al XVIII-lea, probabil între 1798-1800. Prima referire documentară datează din 1883 când are loc o sistematizare a străzii și proprietarul cere o autorizație de modificare a fațadei. O altă autorizație este cerută în 1896 tot datorită regularizării străzii. Aceste modificări vor afecta nu doar fațada ci și structura interioară.
Mai puțin norocoasă decât casa Melnik, casa de pe Șerban Vodă nu a reușit să intre în atenția publicului larg. După 1950 este naționalizată și până în 1990 capătă diferite utilizări, printre altele devine sediul unei mici cooperative meșteșugărești. Un timp este nelocuită. Atualmente imobilul se află în proprietatea statului și în administrarea Institutului Naţional al Patrimoniului, fiind înscris pe Lista Monumentelor Istorice. În septembrie 2022 imobilul se afla din nou în restaurare.
Arhitectura exterioară evidențiază influențe țărănești, cu elemente balcanice, adaptată locuirii urbane. Arhitectura exterioară, așa cum a fost reconstituită după restaurare, evidențiază influența arhitecturii țărănești. Se vede și azi ceardacul cu stâlpi de lemn ce amintesc de prispa țărăneacă și în parterul înalt așezat pe o pivniță încăpătoare asemeni caselor din zona subcarpatică. Privită dinspre strada este greu să ne imaginăm că este un imobil cu două nivele. E foarte greu să ne dăm seama azi de modul de organizare al interiorului în perioada inițială, mai ales dacă ținem seama de faptul că imobilul și a pierdut funcția de locuință și a fost nelocuit. Este la fel de greu să știm exact care era sistemul de încălzire și cum a evoluat acesta.
Școala Gimnazială Enachiță Văcărescu
Mergând pe mai departe pe Calea Șerban Vodă, întâlnim la numărul 62-64 Școala Gimnazială Enăchiță Vcărescu. Este una dintre cele mai vechi școli laice din București. Ca urmare a legii învățământului promulgată de Spiru Haret, în 1864 se înființează un număr mare de unități de învățământ de toate gradele și în toată țara. Este anul în care se inaugurează și Școala primară de băieți nr 2, construită pe un teren donat de familia Văcărescu. În 1897, în semn de omagiu primește numele de Enăchiță Văcărescu.
De-a lungul timpului ea a avut mai multe denumiri, dar ultima restaurare realizată cu profesionalism și respect pentru forma inițială a clădirii a păstrat pe frontispiciu denumirea originală. Profesionalismul restauratorilor este subliniat felul în care au fost protejate elementele decorative și de modul în care au fost adăugate spațiile noi, necesare extinderii și modernizării școlii.
Cel care pășește azi în această școală este uimit de generozitatea și eleganța spațiilor interioare, începând cu scara de intrare și holul de la parter și continuând cu mărimea claselor și a ferestrelor. La intrare se află un medalion cu chipul lui Enăchiță Văcărescu. Printre elevii celebrii ai școlii se numără academicianul Grigore Moisil.
Clădirea vechiului Senat
La numărul 105/106 o casă păraginită nu amintește prin nimic rolul important pe care l-a jucat în istoria României. Acolo s-au ținut primele ședințe ale Senatului României. După alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost constituit Corpul Ponderator – Senatul, a doua cameră parlamentară, alcătuit din capi ai bisericii și ai unor autorități publice și din membri numiți de domnitor.
Casa a fost cumpărată sau închiriat de stat de la un negustor celebru în epocă cunoscut sub porecla Sperie Pește. Acesta a construit o casă neobișnuită pentru epoca sa. Este o clădire mai mult triunghiulară, cu un etaj și subsol având laturile pe cele două străzi, Calea Șerban Vodă și Valerian (fostă Senatului). Pe fiecare latură sunt vizibile și azi câte 7 ferestre.
Emanoil Bădescu, bibliotecar la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române, citând ziarele perioadei, scrie că la prima şedinţă, care a avut loc în 6 decembrie 1864, în această casă, al cărui parter a fost amenajat în formă de amfiteatru, au participat 73 de persoane, primii senatori din istoria României, printre care Mihail Kogălniceanu, frații Golești, C. A Rosetti. După doar doi ani în 1866 a fost considerată neîncăpătoare și prea îndepărtată, conform dimensiunilor de atunci ale orașului și Senatul a fost mutată în Palatul Universității.
În urmă cu câtva timp, casa se afla într-o stare de cruntă mizerie, o adevărată ruină. Fotografii făcute în urmă cu circa 5 ani demonstrează cu prisosinţă acest lucru.
În urmă cu 4 ani, însă, Primaria Municipiului Bucuresti a demarat lucrările de punere în siguranță a clădirii. Era o speranţă şi pentru o restaurare. Din păcate, a fost doar un foc de paie, clădirea este în continuare o dărăpănătură şi nu ştim dacă în interior mai sunt aceleaşi gunoaie întrucât intrarea nu este posibilă, primăria punând un gard care împiedică acestlucru. Ținând cont de importanța istorică, sperăm ca ea să devină un punct de atracție și de ce nu aici să fie înființat și primul muzeu al Senatului!
Biserica Sf. Alexie
Situată pe Calea Şerban Vodă, biserica „Sfântul Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu” are o istorie de peste două secole.
Actualul locaș de închinare, ridicat în anul 1799 pe locul unei alte biserici din lemn, este ctitoria jupânului Alexie Arnăutu şi a soţiei sale, Maria. Construcţia este mică şi are un aer intim. Are şi o frumoasă pictură la exterior. La interior este deasemenea foarte bogat decorată.
Cimitirul Şerban Vodă – Bellu
Până la jumătatea secolului al XIX-lea bucureștenii își îngropau morții în curțile bisericilor. Existau câteva cimitire în afara orașului, unde erau înmormântați săracii, oamenii de rând sau cei morți în urma molimelor. Pentru a fi în pas cu lumea modernă, legiuitorii bucureșteni au desființat aceste cimitire și au hotărât în 1831 „Legiuirea pentru înmormântări afară din oraș”.
În anul 1852 o comisie a Sfatului Orășenesc discută crearea altor cimitire în afara Bucureștiului. Unul dintre acestea era situat pe “ulița Șerban-Vodă”, unde se spune că se afla o grădină mare de portocali aparținând baronului Barbu Bellu (1825-1900), ministrul Cultelor și Justiției.
Terenul de circa 15 hectare a fost donat de Bellu Sfatului Orășenesc care, la 26 noiembrie 1853, hotărăște începerea lucrărilor de amenajare a cimitirului. Arhitectul Alexandru Orăscu întocmește planurile pentru ridicarea capelei pe locul unde fusese cândva biserica lui Bellu cel Bătrân (1799-1853), tatăl baronului. Interiorul era realizat de pictorul Constantin Lecca.
În toamna lui 1855 încep amenajările terenului, primele înmormântări fiind în 1856, iar în septembrie 1858 cimitirul începe să funcționeze legal. În 1859 guvernul trece la aplicarea legii, prin mutarea celor înhumați din oraș în acest nou cimitir. C. A. Rosetti, inițiatorul organizării Cimitirului Bellu, este primul concesionar pe care îl putem găsi în Arhiva Cimitirelor.
În noiembrie 1859 cumpără un loc de veci aici, pentru fiica sa, Elena. Din anul 1862 Cimitirul Bellu trece sub aripa Municipalității bucureștene, așa că, în momentul în care vechea capelă se dărâmă, primarul Pache Protopopescu pune piatra de temelie la noua capelă care va fi clădită în stilul catedralei din Karlsbad. Ea va fi pictată la început de Mihail Popp, iar mai târziu repictată de Dimitrie Belisarie și Arthur Verona. Cimitirul Bellu avea 17 hectare în 1859, iar în prezent măsoară 28 de hectare.
Astăzi se disting vechea clădire a intrării în cimitir şi cea a capelei cu valoare arhitecturală dar şi splendide monumente funerare, inclusiv noi şi moderne, statuete şi sculpturi, adevărate opere de artă, construcţii monumentale de mici capele şi cavouri. Tot în cimitirul Bellu se află și Aleea Artiștilor, perimetrul unde sunt înmormântaţi artiștii. Aici se găseşte mormântul poetului naţional Mihai Eminescu dar şi al îndrăgitului actor Toma Caragiu. Până prin anii ’70 cortegiile funerare, cu dricuri pline de flori şi coroane şi urmate de fanfară treceau pe toată întinderea Căii Şerban Vodă până la cimitirul Bellu. În anul 1967, la moartea poetului Tudor Arghezi, mii de oameni l-au însoţit pe această arteră după ce la catafalc venise tot Comitetul Central în frunte cu Nicolae Ceauşescu.
Ansamblul “Cimitirul Șerban Vodă – Bellu” este înscris în Lista monumentelor istorice 2010 – Municipiul București.
Text şi foto: Maria Alexe